Jaba

A fost cîndva o berărie în centrul Chișinăului, un fel de gheretă  din lemn prin care au trecut  lungi garnituri  de cisterne cu bere și în jurul căreia s-au țesut istorii de tot soiul. Mai tîrziu, ghereta s-a modernizat cu niște  anexe prin care își creștea capacitățile, dar Jaba, adevărata Jaba și-a oficializat statutul  atunci cînd  la bere s-au adăugat micii cu ceapă și mazăre și poate un vîrf de lingură de muștar, care, prin tradiția  sistemului  sovietic, se dădea gratis.

Jaba a fost locul în care s-au întîlnit  de-a lungul multor decenii generații de  scriitori, jurnaliști, medici și tot felul de lume care avea nevoie de o masă acoperită, oră după oră, cu halbe, cu  farfurii și  cu  scrumiere în care  mucurile de țigară  trădau, fără jenă,  proasta  condiție financiară a  fumătorilor.

 La Jaba  s-a băut mult, s-a mîncat puțin și s-a vorbit pînă cuvintele s-au transformat în metafore, în apropieri de  culori pe o pînză dintr-un atelier, în note prinse de paralelele  portativelor sau, pur și simplu, în amintiri.  

O ambiguă  tendință spre a moderniza lucrurile a scos din meniuri scumbria cu ceapă. În cratița cu linguri și furculițe au strecurat niște cuțite, care, obligatoriu, trebuiau ținute în mîna dreaptă. Au înghesuit  mesele și scaunele în  aparente separeuri și au băgat în capul unor oameni ideea de a   demola totul pentru a   ridica în locul Jabei ceva. Uite că anume acest ceva a înfipt plugurile în creierele noastre ca să  răzuiască  cu trudă și străduință acest cuvînt – jaba.  E drept că, urmînd ușor grijuliu  ideea de a păstra  spuma de  clienți  rătăciți definitiv printre dunele de nisip ale aparatului de cafea turcească, un spațiu   lipit de restaurant și de alte  etaje a purtat mai departe acest nume, însă  modernizarea  s-a tot rostogolit peste lucruri pînă cînd  pe pereții de care erau lipite mesele au apărut niște rame  care țineau prinse una de alta  cîteva litere   trase din alfabetul nipon. Nu a știut nimeni ce  e scris  pe pereții localului, dar localul tot Jaba se numea. Pînă-ntr-o zi. O zi în care ieroglifele s-au scuturat din rame, iar în fața Jabei au apărut saci cu  gunoi, lopeți și salopete trase pe trupul  bătătorit al  unor bărbați care nu au avut cum pleca la Londra.

Pe la Jaba au trecut oameni peste care  poți da astăzi răsfoind manuale. La Jaba au fost generații de cineaști, jurnaliști, poeți, pictori. Mulți dintre ei nu mai sînt printre noi, mulți dintre noi eram pe atunci tineri. 

Nu, nu are nimeni pretenția unui local  care ar reface la Chișinău celebra Boltă Rece de la Iași, dar că a existat lîngă noi șansa păstrării unor urme nu poți să nu fii de acord. Pur și simplu a fost un alt mod de gîndire. Un mod de gîndire dincolo de care Jaba nu mai exsită. Poate că  timpul care nu mai este e un gen de Jaba pierdută-n fumul vremii și căutată mereu, crezînd nu știu de ce că e chiar lîngă noi.

Constantin OLTEANU