Sînt obosită de mila ochilor din jur

Sînt o domnişoară care, trezindu-se într-o bună dimineaţă, s-a pomenit fără nici un rost în viaţă. Nu am profesie, nu am casă, nu am familie şi nici un om drag alături. Şi s-au întîmplat toate doar din cauza scumpului meu tată. Cînd eram copilă totul era perfect sau aproape perfect. Îmi iubeam tatăl ca pe lumina ochilor. Eram zbînţuită şi nu mă despărţeam de verişorul meu. Eram mai mică decît el, dar asta nu m-a oprit să-l scarmăn odată cum am crezut eu că-i mai bine, din cauza că mi-a rupt păpuşa cea nouă. Acasă am fost bătută cumplit, şi din acea zi norii negri îmi acopereau mereu soarele. Eram pedepsită şi eu, dar şi sora mea, pentru orice greşeală, cît de mică şi nevinovată, plîngeam pe ascuns, iar dacă eram auzite, eram din  nou pedepsite. Totul avea un gust amar, unicul licăr de lumină era cîntecul. Cîntînd lăsam în trecut durerea şi ura, astfel învăţînd să zîmbesc. Acum sînt mare, iar răutatea tatălui meu a întrecut orice limite. Am fost nevoită să las colegiul din cauza asta, să-mi omor visele şi să mă-ntorc acasă pentru a-mi îngriji fraţii. Mama şi surioara se spetesc peste hotare pentru a ne vedea visul realizat, visul de a avea o casă. Iar tata nu ştie altceva decît să petreacă. De trei ani mama lucrează departe de noi. La început aveam încredere în viitor, îl vedeam fericit, atunci ştiam că-mi voi continua studiile şi ştiam că voi străluci printre stelele muzicii moldoveneşti, dar totul s-a ruinat treptat. Cînd aud un cîntec, nu fac altceva decît să-mi stăpînesc lacrimile, pentru căîl văd ca pe un vis irealizabil, îndepăr­tat şi pierdut pe un drum pe care nu-l voi putea parcurge. Acum îmi dau seama ce a obţinut tata prin eforturile de pînă acum: mama e departe şi grav bolnavă, sora e departe şi-i este frică să se întoarcă acasă, fraţii cresc fără mamă, iar eu… Nu mai am nimic. Mă frige inima de dorul mamei şi vreau să-mi văd  mai repede fraţii crescuţi, este tot ce s-a ales din visurile mele. Am nevoie de ajutor. Simt că nu voi mai rezista şi prorocirea de cîndva că voi muri se va împlini. Am ajuns la culmea disperării nu doar o singură dată, dar nu mi-a întins nimeni o mînă de ajutor pentru că nu am prieteni.

Am înşirat aceste rînduri pentru că am simţit o mare nevoie pentru a mă destăinui. Şi vreau săştiţi că nu trebuie să vă fie milă de mine, gîndul la aşa ceva mă face să-mi fie ruşine. Sînt obosită de mila ochilor din jur. Eu nu de asta am nevoie. Asta este povestea vieţii mele, e puţin diferită de cele ce sînt în această pagină, dar e adevă­rată. Am călcat greşit şi abisurile în calea sorţii mele s-au înteţit, încerc cu toată voinţa să le trec dar nu ştiu cît vor mai rezista podurile pe care le folosesc. Viaţa mi s-a transformat într-un calvar, nu tind spre altceva decît spre supravieţuire.

Clara, 20 de ani