Cîtă neliniște e în liniștea asta

Am văzut multe automobile cu numere de înregistrare ucrainene, am văzut femei cu copii pe străzile Chișinăului. Valize trase de cineva pe trotuare, femei plîngînd, o mînă de grivne întinse domnișoarei de la ghișeul bancar, care a spus ”ne cerem scuze, dar…” Cîtă corectitudine, cîtă cumsecădenie în tonalitate și cît calm în comportamentul angajaților din bănci, dincolo de care se ascunde singurul, marele și induplecabilul gînd al băncilor legat de banul lor. Doar al lor.

Dar ieri am fost într-un centru de plasare a refugiaților. Am fost lăsat să intru, să vorbesc cu cine vreau eu și să fac poze. Mai multe spații, destul de largi, ale tipografiei Edittipar au fost reorganizate și date în folosință pentru adăpostirea refugiaților din Ucraina. În cea mai mare parte este vorba despre femei cu copii și bătrîni, care au fost siliți să lase tot și să-și părăsească casele. De fapt, mulți dintre ei, deja nu mai au case. Aici e un așternut cu două-trei haine împăturite lîngă pernă și o valiză alături. Da, e cald și parcă e liniște. Liniștea însă ascunde multă neliniște. Foarte multă neliniște. Parcă mi-e frică să fac poze. Fotografiez o valiză a nu știu cui, niște jucării, cîteva desene cu puțină culoare în ele… Nu pot să fac poze cu oameni. Cel puțin, nu le pot fotografia fețele. Că pe fețele lor nu sunt ei. Cred că nu sunt ei.

O femee în vîrstă mă întreabă, dacă, cumva, am nevoie de ceva. Nu. Nu am nevoie de nimic.

O fereastă imensă se lasă colorată-n albastru de cerul senin al lunii martie. Și cîțiva nori ajunși și ei în rama ei. Femeea îmi spune că e atît de asemănător cu ce vedea ea prin geam acolo, în Herson. Exact ca acolo – cerul albastru și niște nori. Și era atît de simplu, atît de obișnuit și atît de cotidian. A urmat o explozie greu de descris, după care s-au auzit țipete. Multe țipete și sticlă căzînd pe trotuare și peste oameni. A alergat în subsol. La început era cald și era lumină. Și apă. Cineva aducea apă. Cîteva haine, plapume… Și acolo liniștea ascundea multă, multă neliniște. Apoi de undeva s-a închis căldura. De altundeva s-a stins lumina. Casa în care locuia împreună cu soțul ei avea zece etaje. ”De ce împușcau anume în casele astea cu multe etaje? De ce anume în casele astea? Erau șase case lipite una de alta. Nu a mai rămas nici una, Am reușit să luăm doar valizele astea. De fapt, mai mult nici nu poți lua. În autobuzele cu care am plecat nu permiteau să ai mai mult de o valiză.” Soțul femeei, în vîrstă și el, zice că în casele astea, și în casa lor nu s-a împușcat așa, dintr-o greșeală. ”Acolo, printre noi, erau din cei aflați în contact direct cu armata care trăgea asupra orașului. Ei le spuneau unde și cînd să împuște. De ce să faci așa ceva? Ce rău le-am făcut noi?”

Vor sta aici o singură noapte. Sau poate două. Pleacă în Israel. Au pe cineva acolo și merg la ei. În altă parte, unde să mergi?

Comunitatea evreească din Moldova a organizat mai multe centre de plasare a refugiaților. Într-un șir de hoteluri, în multe alte spații dotate cu tot ce este necesar pentru asemenea situații. Cu hrană, paturi, căldură… Răspunde cu promtitudine la toate solcitările celor ajunși aici. Unii au nevoie de servicii consulare, alții – de asistență medicală, alții…

Un grup de voluntari se află neîntrerupt lîngă ei. Unii dintre voluntari sunt elevi din clasele superioare. Niște copii. Spun că deja s-au obilșnuit. Da, în primele zile era greu să te uiți la toate, dar acum…

Să te obișnuiești cu războuil?

Am viorbit mult cu femeea ajunsă la Chișinău din Herson. Mă întreabă de unde sunt eu? Tresar cînd sînt întrebat de unde sunt eu, pentru că mă simt pentru o clipă cu o valiză lîngă mine și cîteva haine împăturite lîngă o pernă. Îi spun că sunt de aici, că am casă, că…

”Știți, zice ea, și noi, avem și noi o palmă de pîmînt lîngă bloc. Punem flori primăvara și..” Să o las să vorbească mai departe despre o casă și o palmă de pămînt?”. Și plînge.

Am, rugat-o pe ea și l-am rugat pe bărbatul de lîngă dînsa să vină mai aproape unul de altul ca să le fac o poză. Acum îi am în telefonul meu. Ei nu o vor avea niciodată. Am să caut cîndva, știu bine că am să caut cîndva, prin telefon niște flori sau ploaia de astă vară, sau ninsoarea aceea din aprilie în nu știu care an și am să dau peste ei. Cît de obligatorie este poza asta cu ei! Probabil, dacă o aveau și alții prin telefoane – printre flori, vînători și ședințe de foruri supreme, bărbatul și femeea din fața mea ar fost acasă acum.

Constantin OLTEANU