Curați ca pantofii lui Wagner

A fost medic într-un spital militar din estul Germaniei. Chiar mai mult decît medic. Un centru medical în care erau aduși soldații ruși. Nu, nu mai era război. Războiul se terminaseră demult. Satul în care se afla și spitalul, și locuințele ofițerilor erau situate la marginea unei păduri cu drumuri nisipoase pierdute prin hățișuri greu de trecut. Și un lac. Mic, cu pești alintați de soare, lăsați în voia lor de niște nemți mai greu de înțeles de cei care își uscau oghelele pe iarbă. Și un castel. Își oglindea turnurile în apa lacului și avea ferestrele arcuite prin care soarele își așternea în interior covoarele lui de aur.

Mai tîrziu am aflat că înainte de război în castelul cu pești sub ziduri și cu covoare de aur țesute din razele soarelui, în castelul acela a locuit cîndva Eva Braun. Așa mi s-a spus. Am încercat să certific cumva lucrul acesta, dar sursele pe care le am nu au permis niciodată ca numele ei să se alăture prea mult de denumirea satului de lîngă lac.

Și totuși castelul mai păstra urmele unor timpuri trăite altfel. Un orologiu monumental și-a petrecut probabil stăpînii legănîndu-și pendulul într-un fals auriu, fără să-i pese cred ale cărui secol sunt secundele pe care le rumegă și ce e totuși cu timpul acela care se scrurge. Al cui e el, timpul care trece și al cui e el, timpul care vine.

Nu am stat prea mult în castelul de lîngă lac. Știu că în spatele lui, ofițerii armatei sovietice au impriovizat o saună și din aburii fierbinți se putea ieși direct în grădină. Se putea.

Dar pendulul ceasului a tot slobozit ore și zile în coșul timpului. Și niște ani după care medicul din castelul Evei Braun a trebuit să plece. Și a plecat. A luat cu el cîteva valize și niște lăzi de lemn pierdute apoi și ele, cu aproape tot ce aveau îîntre scîndura lor. Ce a rămas?

Acolo, în satul în care-au ajuns lăzile, mai sunt și acum niște segmente de calorifer ciudate de tot. Cu piciorușe prinse de fiecare din ele, cu flori din fer turnate pe umerii lor și cu un pic de bronz abia deslușit din glodul în care se pierde. Se spune că ar fi caloriferele din castelul în care a locuit cîndva Eva Braun. Undeva, într-un sat din Moldova.

Poate e adevărat, poate nu. Cert e că un calorifer cu flori turnate pe umerii lui mai poartă probabil atingerea mănușii unei femei care a vrut pur și simplu să devină fotograf, dar care și-a risipit aplauzele printre bătăile din palme ale unui călău îndrăgostit de Wagner.

Cînd plouă sau cînd se topesc zăpezile, În satul acela e glod. Glod pe drumuri și glod pe lîngă case. Doar că acolo, unde au pus un calorifer trădat discret de arginul lui rece poți rîmîne cu pantofii curați. Așa cum erau și pantofii lui Wagner.