Vocea recunoștinței

FLACĂRĂ VIE, VOCAȚIA…

Există oameni care nu-și măsoară viața în ani, ci în respirații salvate. Iar printre aceștia, cu o lumină
calmă și neostentativă, strălucește numele Eva Gudumac.
S-a născut într-o primăvară, la 6 mai 1941, ca și cum însăși pronia ar fi hotărât să-i așeze destinul sub
semnul renașterii. Și poate că nu e întâmplător că întreaga ei viață avea să fie o necontenită primăvară
pentru alții: pentru copii, pentru mame, pentru familii aflate la hotarul dintre teamă și speranță.
Am cunoscut-o demult, când încă purta emoția începuturilor, fiind doctorandă sub îndrumarea celebrei
profesoare Natalia Gheorghiu, la Spitalul Republican pentru Copii din Chișinău, în preajma acelui reper
urban pe care îl numeam simplu „Cinematograful 40 de ani”. Era o tânără blondă, înaltă, subțirică, cu o
discreție care nu cerea atenție, dar o merita din plin.
Atunci, viața mi-a pus în brațe o încercare: o copilă – Ina – dragă sufletului meu, căci îmi era nepoată pe
linia unui verișor, se zbătea într-o suferință gravă. Am apelat, cu îndrăzneala tinereții și cu frica în inimă,
la marea doamnă a chirurgiei pediatrice. Și am găsit nu doar un medic, ci o punte între disperare și
salvare.
Intervenția chirurgicală a avut loc. A fost una dintre acele lupte tăcute, purtate sub lumina rece a sălii de
operație, unde fiecare clipă cântărește cât o viață. Și viața a învins.
Când am revenit cu un buchet de flori, cu recunoștința tremurândă în mâini, Natalia Gheorghiu a zâmbit
cu noblețe și a spus simplu: „Florile le merită doctoranda mea, Eva Gudumac. Ea a operat fetița…”.
Atunci am înțeles că există o ștafetă a luminii. Că mâinile sigure se nasc din alte mâini sigure. Că vocația
nu este doar dar, ci și continuitate.
Tânăra doctoriță a primit florile cu modestie și le-a împărțit, ca pe o rugăciune, cu cea care o îndrumase:
„Sunt și pentru îndrumătoarea mea…”.
Anii au trecut. Dar nu au trecut în zadar. Au crescut în ea, au adunat în gestul ei siguranță, în privire –
înțelepciune, în inimă – o răbdare fără margini. Astăzi, Eva Gudumac nu mai este doar un nume. Este o
instituție vie. Este simbolul chirurgiei pediatrice din Republica Moldova, o prezență emblematică pentru
Institutul Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului. Mii de copii îi datorează salvarea și copilăria fericită.
Mii de părinți – liniștea somnului de după furtună.
Și, undeva, la începuturi, în acest lanț de vieți salvate, se află și povestea mea. Ina – copilul de atunci –
este astăzi mamă. Viața a înflorit mai departe, ca o dovadă că binele nu se pierde, ci rodește. Iar într-o zi,
destinul a închis cercul cu o tandrețe aproape divină: fiul Inei, înghițind o bilă de plastic dintr-o jucărie, a
ajuns… tot acolo. La aceleași mâini care vindecă. Sau, mai bine spus, la aceeași școală a salvării.
De data aceasta, însă, buchetul de flori a fost transmis în mâinile doctoriței… Janei Bernic, fiica distinsei
doamne academician. O altă verigă a aceleiași lumini. O altă dovadă că vocația se transmite ca o flacără
vie. Or, Jana a moștenit, de mică, visul de a ajuta copiii suferinzi să-și recapete zâmbetul sănătății. A
ajuns, prin muncă și tenacitate, doctor habilitat în medicină, șefa Catedrei Chirurgie Pediatrică a
Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”. Există, deci, familii care lasă în
urmă palate, moșteniri materiale. Altele – nume și vieți salvate.

Astăzi, când Eva Gudumac își sărbătorește aniversarea, nu putem vorbi doar despre vârsta unei doamne.
Vorbim despre vârsta unei dăruiri. Despre timpul transformat în bine. Despre o primăvară care nu apune.
Și dacă ar fi să-i oferim din nou flori, poate că ar trebui să le așezăm nu într-o vază, ci în inimile noastre –
acolo unde recunoștința nu se ofilește niciodată.

Ion ANTON