ANIVERSĂRI ION GAGIM – 50 DE ANI PE CALEA PAIDEIEI

Joi, la 5 noiembrie curent, în Sala Mică de Conferințe a Academiei de Științe a Moldovei, a avut loc masa rotundă cu genericul „Ion Gagim, membru corespondent al AȘM – 50 de ani pe calea Paideiei”, dedicată aniversării a cinci decenii de activitate în domeniul educației a profesorului Ion Gagim. Evenimentul s-a desfășurat în cadrul platformei științifice a AȘM „Educația în societate”, coordonată de omagiat.

Înainte de toate, m.c. Ion Gagim a reflectat cum a pornit educația, la nașterea ei în mintea marilor cugetători antici, și unde a ajuns ea astăzi? Care au fost funcțiile fundamentale atribuite acțiunii educaționale la origini, la zămislirea ei, ca scânteie a gândirii omului: conceptul antic paideia – „educația pe verticală”, cultivarea virtuților. De la paideia a provenit cuvântul pedagogia – știința și arta cultivării ființei copilului, și cuvântul paidagogos, însemnând la figurat „a lua copilul de mână, a te uita în ochii lui și a-l duce în lumea tainelor – a tainelor lumii și neapărat a tainelor sufletului său.” Anticul dicton „Cunoaște-te pe tine însuți” rămâne a fi suprema și veșnica chemare a ceea ce se numește educația omului.

Cugetările pedagogului de vocație, vibrațiile sufletului său, îngrijorarea privind degradarea educației la toate treptele de formare a copilului, tânărului, publicate în cărțile și articolele sale ne conving de justețea celor relatate și ne fac să-i fim părtaș autorului în ideile sale de modernizare a domeniului. O lucrare a omagiatului așa și a fost întitulată „Drama istorică a pedagogiei”.

Savantul Ion Gagim, figură polivalentă științifică, în opinia acad. Ion Tighineanu, președintele AȘM, și-a consacrat viața explorării legăturilor profunde dintre muzică, filosofie și pedagogie, promovând idealul paideiei – formarea armonioasă a personalității umane. Astfel, evenimentul aniversar s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a oamenilor de creație, a celor care prețuiesc frumosul și contribuie prin știință, literatură, muzică și artă, la îmbogățirea universului spiritual al omului.

Au fost prezentate la masa rotundă discursuri, felicitări, muzică, romanțe – lucrări ale compozitorului academician Gheorghe Mustea, pe versurile scriitorilor săi preferați, inclusiv, a poetului academician Ion Hadârcă, moderator al acestei întâlniri de suflet. Cu alte detalii vom mai reveni. Dar ni s-a părut deosebit de interesant și emoțional discursul fiicei profesorului omagiat Daniela GAGIM…

Tatiana ROTARU

OMUL PE CARE ÎL CUNOAȘTEȚI DIN CĂRȚI ESTE TATĂL MEU

Daniela GAGIM,

director al Grădiniței de Copii nr. 188 din Chișinău

Astăzi, aici, s-au spus multe cuvinte frumoase despre profesorul Ion Gagim. Despre cincizeci de ani dedicați educației, muzicii, cercetării și cărților. Despre generațiile de studenți pe care le-a îndrumat și despre ideile sale, care continuă să trăiască în oameni. Pentru mine, această întâlnire are și o însemnătate profund personală. Omul pe care dumneavoastră îl cunoașteți de prin cărți și prelegeri este omul căruia eu îi spun, simplu: tata.

Astăzi iau cuvântul din perspectiva unei fiice care a înțeles, în timp, profunzimea unei vieți dedicate educației. Această perspectivă îmi permite să vorbesc despre legătura dintre ideile pe care un profesor le susține și valorile pe care le cultivă prin propriul exemplu. Înainte de a înțelege sensul filosofiei sau al conceptului de „paideia”, am cunoscut expresia lor concretă: rigoarea muncii, respectul pentru oameni și responsabilitatea față de cuvânt. Privite astăzi, acestea conturează concepția despre educația trăită cu consecvență. Formarea omului începe în familie, prin reperele pe care copilul le descoperă în viața de fiecare zi. Acolo se așază temelia caracterului, a discernământului și a relației cu ceilalți – temelia pe care școala și cultura o dezvoltă ulterior.

CEEA CE AM ÎNVĂȚAT ACASĂ

Și tocmai aici, în fața dumneavoastră, simt nevoia să mă opresc asupra unei expresii. Într-un cadru academic, cuvintele „cei șapte ani de acasă” pot părea familiare, poate chiar prea simple. Și totuși, ele numesc temelia formării noastre: primele repere morale, respectul pentru celălalt și răspunderea pentru propriile fapte.

Astăzi, ca fiică, mamă și om care lucrează în educația timpurie, înțeleg cu mai multă profunzime semnificația celor „cei șapte ani de acasă”. Sunt anii în care copilul ne privește și, din felul nostru de a fi, începe să înțeleagă viața. În acești ani, gesturile simple capătă puterea unor lecții care rămân. Din asemenea experiențe se așază în copil conștiința că și ceilalți contează, că vorbele au greutate și că faptele ne arată caracterul. „Cei șapte ani de acasă” ne însoțesc apoi în lume, în felul în care vorbim, alegem și ne purtăm atunci când nimeni nu ne îndrumă.

În „cei șapte ani ai mei de acasă”, tatăl meu a avut un loc esențial. Prin exemplul său, prin răbdarea cu care mi-a explicat lumea și prin seriozitatea cu care a privit întrebările mele, a așezat în mine repere la care mă întorc și astăzi. Poate că atunci nu înțelegeam rostul fiecărui îndemn, dar simțeam grija din spatele lui. Astăzi îi recunosc învățăturile în propriile mele gesturi, în cuvintele pe care i le spun copilului meu și în valorile pe care încerc să i le transmit. Și mă emoționează să descopăr că ceea ce a sădit în mine prinde acum rădăcini într-o nouă generație. Aici regăsesc legătura cea mai profundă dintre ceea ce a sădit în familia noastră și ceea ce a construit prin întreaga sa activitate. A privit educația cu grija omului care știe că fiecare cuvânt și fiecare exemplu pot conta în devenirea cuiva. Iar eu port această lecție cu mine: în felul în care îmi cresc copilul, în munca mea și în grija cu care încerc să fiu alături de ceilalți.

„BUNICULE, EU SUNT UNA DINTRE CĂRȚILE TALE”

Acasă, am bucuria să văd cum această grijă continuă într-o altă generație. Feciorul meu, Darius, a crescut și continuă să crească alături de bunelul său, care are un rol esențial în educația lui. Alături de el, învață să gândească, să întrebe, să-și caute propriile răspunsuri. Prin timpul petrecut împreună, prin conversațiile lor și prin exemplul personal, tata îi oferă învățături al căror înțeles se va adânci odată cu anii, așa cum s-a întâmplat și cu mine. Într-o zi, Darius a găsit pentru această legătură cuvinte pe care eu nu le-aș fi putut rosti mai frumos: „Bunicule, după felul în care m-ai educat și m-ai învățat ce este viața, eu sunt una dintre cărțile tale.” Darius a simțit cât de mult din răbdarea, gândurile și dragostea bunicului său se regăsește în propria lui devenire. Iar pentru un om care și-a dedicat viața educației și cărților, cred că o asemenea mărturisire are o valoare aparte.

MAMA

Când mă gândesc la această legătură dintre generații, gândul mă întoarce la casa în care ea a prins rădăcini. Și acolo, alături de tata, o văd pe mama. Povestea educației noastre și a acestor ani de muncă nu ar fi întreagă fără ea. „Cei șapte ani de acasă” poartă amprenta amândurora. Ea susține viața familiei și a face loc, în această viață, chemării tatălui meu către cercetare și scris.

La noi acasă, când tata scrie, parcă și casa își coboară glasul. Vorbim mai încet, pășim cu grijă, iar uneori întrebăm în șoaptă: „Tata lucrează?”. Știm că, dincolo de ușa lui, o idee își caută cuvintele. Și îi lăsăm răgaz să le găsească.

Dar liniștea aceasta are în spate multă grijă. În timp ce tata își urmează gândul, mama se ocupă de lucrurile care nu pot aștepta. O responsabilitate preluată, o discuție amânată, o zi organizată astfel încât el să poată lucra – gesturi care, adunate de-a lungul anilor, înseamnă enorm. Numele ei nu apare pe coperți, dar are locul său în povestea acestor cărți și în educația fiecăruia dintre noi.

„FATA CU TATA ȘI TATA CU FATA”

Noi cu tata avem o tradiție mică, dar atât de dragă mie. De fiecare dată când ne întâlnim, facem o fotografie și spunem: „Fata cu Tata… și Tata cu Fata.” Nu am hotărât niciodată că așa trebuie să fie. A venit firesc. Și, cu timpul, aceste fotografii au devenit felul nostru de a păstra întâlnirile, de a opri pentru o clipă timpul și de a ne bucura că suntem împreună.

Astăzi, celor care îți mulțumesc pentru ceea ce ai dăruit educației și culturii mă alătur și eu, cu mulțumirea unei fiice. Pentru că mă asculți, pentru că îmi ceri părerea, pentru că îi ești aproape lui Darius. Pentru toate lucrurile pe care le-ai făcut și le faci pentru noi. Cincizeci de ani pe calea paideiei înseamnă o viață de muncă. Mă bucur că pot fi aici să te văd sărbătorit și să-ți spun, în fața oamenilor care te prețuiesc, cât de mândră sunt de tine și cât de mult te iubesc!

Una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele este că vă am pe voi. Că pot veni acasă și vă pot povesti ce mă bucură sau ce mă frământă. Că fiul meu crește cu voi aproape și primește, la rândul lui, din dragostea și înțelepciunea voastră.

Vă mulțumesc pentru familia noastră și pentru sentimentul că, indiferent de vârstă, acasă rămân copilul vostru.