Minciuna ca pastilă obligatorie
Necunoașterea, împreună cu care vine peste noi o situație gen celei pe care o trăim azi, ne găsește extrem de plăpînzi și de creduli în fața unor subiecte peste care am fi trecut ușor altădată. Cînd a început să se vorbească despre Coronavirus, ”reportajele” erau în mod obligatoriu însoțite și de imagini, conferindu-le mai multă forță de convingere și punîndu-ne degetele și genunchii într-un tremur pe care nu-l puteam stăpîni dintr-o primă împotrivire. Apăreau, pe ici-colo, secvențe video cu oameni care cad în plină stradă, care se zbat printre picioarele unei mulțimi care fuge înspăimîntată de priveliști nemaivăzute vreodată. Priveam aceste secvențe, le expediam prietenilor și cunoscuților și așteptam cu frică ziua de mîine. Apoi, această maladie a venit la noi. Dar nu am văzut pe nimeni să cadă pe nicăieri. Te întrebi: cine avea nevoie de toate astea?
Cam în aceleași zile, un reportaj făcut undeva prin Moscova arăta o coloană interminabilă de „salvări”, autorii precizînd că acestea fac coadă la secția internări și că așteaptă fiecare cîte 8-9 ore pînă ajung la ușa spitalului. Ce trebuia să se întîmple la Moscova în zilele care au urmat? Ce altceva, dacă nu o scenă de groază totală, în care nu mai e loc pentru nici un fel de salvare a lumii?
Cam în aceleași zile, un reportaj dat ”pe bandă” prin Chișinău ne spunea că la Doina s-au săpat în scurt timp circa 1500 de morminte pentru a face față numărului mare de morți generate de virus. Cîte persoane și-au pierdut viața pînă acum? De ce era nevoie să credem că sfîrșitul lumii, sfîrșitul nostru, deci, e pe aici, prin cartier, prin mahală, la scara noastră?
Au fost și din acei care au tirajat cum au putut – fie în ziare, fie pe FB, fie la ușa bisericii – că nu e vorba de boală, că, la urma-urmei, boala nici nu prea există, ci e vorba de un context necesar punerii pe rol a unui proiect mult mai mare – acela de a ni se strecura sub piele un cip prin care ni se vor putea citi visele de la distanță. Că va exista un punct în care se va știe cu precizie cînd ne încolțește nouă în minte ideea. Orice idee – că e vorba de a încălca regimul de viteză, că e vorba de ascunderea banilor pe sub saltele sau că e vorba de abordarea vecinei în timp ce vecinul e la Moscova să facă bani.
Neadevăruri. Mai straniu e că ele, neadevărurile acestea, sînt atît de ușor înghițite, în timp ce incontestabilul adevăr – că boala există! – e aproape imposibil să-l crezi.
Constantin OLTEANU
