Iubiţi şi aşteptaţi atîta timp cît este nevoie

Pe Aurel l-am întîlnit pe cînd eram o puștoaică.

Ne-am cunoscut într-un mod mai deosebit. Însă dra-
gostea a fost una adevărată, pentru că după ace-
ea ne-am întîlnit cinci ani. Timp în care am fost ne-
spus de fericită, ani plini de iubire reciprocă, de iubi-
re pură, ani în care nu aveam nevoie de nimeni şi de

nimic, nu duceam cont absolut de nimic, nici chiar
de faptul că eram verişori de gradul doi, ceea ce era
un obstacol foarte mare pentru noi.

Părinţii şi rudele erau absolut împotriva relaţi-
ei noastre, din care cauză ne certam cel mai ade-
sea. Ne împăcam însă foarte repede, pentru că ne

iubeam prea mult. Dar veni clipa ca, după acei cinci

ani de fericire, el să plece peste hotare. Am sufe-
rit enorm de mult atunci. Îmi părea că a căzut cerul

peste mine, că viaţa mea ia sfîrşit aici.

Trecură zile, săptămîni, luni, ani chiar, şi nu primi-
sem nici un semnal de la el, cu toate că la despărţire

mi-a promis să mă sune, dar n-a fost să fi e. De ce a
plecat? Pentru că, aşa cum zicea el, în Moldova asta
nu poţi nici răsufl a, dar mite să te poţi întreţine.
Odată cu plecarea lui, am hotărît să-l dau uitării,

pentru că nu mai suportam certurile cu părinţii şi, în
plus, el nu dorea să ajungem pînă la căsătorie nici
în ruptul capului, pentru că se temea de problemele
care pot apărea. Încercasem să ne despărţim, dar

degeaba, oricum ne împăcam repede, căci dragos-
tea era prea mare.

Cînd a plecat, eram studentă la Universitate. În-
tre timp, am absolvit deja facultatea şi m-am anga-
jat cu mare greu la lucru. Într-o zi, mă întorceam de

la serviciu, am preferat să merg pe jos, căci nu mă

simţeam prea bine şi o gură de aer curat mi-ar fi aju-
tat. Aşa mergînd alene, aud strigîndu-mă în urma

mea. Am întors uimită capul şi nu mi-a venit să cred
ochilor, era chiar el, peste şapte ani de suferinţă şi
singurătate, în sfîrşit, l-am revăzut. Am alergat unul
în braţele altuia, cuprinzîndu-ne strîns la piept, am

început să ne sărutăm în plină stradă cu foc şi pa-
timă, cu o sete nemaipomenită, şi în acelaşi timp

simţeam cum lacrimile mele alunecau pe obrazul
lui, iar ale lui inundau faţa mea. – „Cît de mult timp a

trecut, am zis eu”. – „Dar ai rămas la fel de frumoa-
să, a adăugat el, te iubesc la fel de mult, mi-a fost

dor de tine, de sărutările tale, că altfel nu m-aş fi în-
tors niciodată.”

Într-adevăr aşa a şi fost, am păşit peste deza-
probarea celor din jur. Ne-am căsătorit peste cîteva

luni, timp de ajuns ca şi părinţii să fi e de acord, pen-
tru că s-au convins că peste ani dragostea noastră

nu a murit. Acum avem o fetiţă, sînt o femeie împli-
nită, chiar dacă a trebuit să aştept atîţia ani, nu re-
gret nimic.

Sper ca povestea mea să vă convingă că, și pes-
te ani, dragostea adevărată nu moare niciodată.

Iubiţi şi aşteptaţi atîta timp cît este nevoie, căci,
cu siguranţă, aşteptarea nu vă va înşela.