Urmele de pe nisip nu sînt ale noastre

Toamna ne-a găsit  ascunși după măști, purtînd pe noi haina  scorțoasă a  unei nesiguranțe care nu poate fi dezbrăcată ușor. Din vara care tocmai s-a călătorit nu ținem minte mai nimic. Acest dus la lucru, la magazin, în cîmp, unde porumbul își arunca  frunza  pe vatra  fierbinte –  din toate astea nu se pot face amintiri și timpul trece  într-o  nestăvilită risipă de viață.

Toamna a adus niște copii în fața școlii, dar fără flori și fără discursurile  învățătorilor. Fiecare din ei poartă cîte o mască, pe care credeam, speram  că o vom lăsa în coșul de gunoi  al  unei luni de vară. Citești ușor un soi de  competiție a măștilor – croite  mai altfel, mai mov sau mai gri, cu mărul mușcat făcînd pată roșie pe pînza neagră, cu  niște litere  cu caligrafia schilodită de  cuvinte neînțelese din prima lor rostire.

Salvările țipă  semănînd  frică și amenințare   și ducînd  spre un pat de spital pe cineva care nu vrea nimic altceva decît să trăiască.  Frica pe care o simți în fața peretelui negru trece ușor peste  probleme și necazuri, care  își pierd  definitiv din importanță. Într-o asemenea clipă, porumbul  dogorît pe deal nu mai doare deloc. Nici  scîndura desprinsă din gard, nici că de la cel mic aduce uneori a țigară, nici că se macină tencuiala la colțul casei, nici că acest septembrie va fi  mai fierbinte decît toate lunile lui cuptor. Nimic nu mai poate avea importanță.

Da, cauți undeva în spatele tău niște urme, care să-ți vină ușor ca sandalele măsurate de mama cu bucata de trestie, le cauți și atunci cînd dai de ele vezi bine că urmele noastre nu sînt cele  citite în țărna drumului. Că urmele noastre nu sînt cele lăsate pe plajă sau pe alte nisipuri prin care  ne tot cufundăm an de an. Există în spatele noastre un fel de pînză pe care se imprimă ușor mersul  de după naștere.

Te întrebi în acest început de toamnă de ce  am avea nevoie mai mult acum – de ploaie sau de speranță? Și care sînt zilele pe  care merită să le aștepți în această toamnă – ziua ta de naștere,  ziua copiilor tăi,  ziua alegerilor, ziua în care îți va intra pensia pe card, ziua de după cele cîteva ore de  noapte în care somnul s-a pierdut prin alte case?

De ce aș răspunde eu la această întrebare, dacă nu doar despre mine e vorba?

Deși, e atît de liniștitor să vezi, dincolo de orele nopții, dîra de aluminiu a zilei.

Constantin OLTEANU