Ce e mai grav: plagiatul sau fabricarea unei literaturi?

Nu scriu pentru a polemiza cu cineva și nici nu
vreau să mă fac observat doar prin a atinge arame
cu unghia. Nici încercarea de a reabilita un om
anume nu mi-o pot asuma, pentru că scriu despre
timpuri pe care le-am trăit doar parțial.
Am pornit de la o istorie care are toate șansele
să nu devină literatură, ci să fie percepută, de la un
cititor la altul, ca fiind o realitate banală. E vorba
despre o întîmplare în care, cu mulți ani în urmă,
Andrei Lupan (dacă ar urma aici o virgulă și aș
adăuga ”scriitor”, aș aduce ofense celui care e
scriitor fără a se indica aceasta după virgulă) a fost
oprit de cineva undeva în parc, probabil în drum
spre Uniunea Scriitorilor, ca să i se arate dovada
unui plagiat la care a recurs prozatorul Ion Canna,
autorul romanului ”Dimineața pe Nistru”. Insul care
l-a oprit din drumul său pe Lupan avea în geantă
romanul lui Canna, dar și romanul ”Dauria” a lui
Constantin Sedîh. Romanul lui Canna urma pagină
după pagină fragmente din ”Dauria”. Lupan l-a
întrebat pe insul respectiv dacă i-a mai vorbit cuiva

despre asta. Apoi, l-a rugat să bage cărțile în geantă
și să încerce să uite ceea ce descoperise.
E greu de știut decă omul cu geanta a putut
uita descoperirea cu care a vrut să-l uimească pe
Lupan. Ceea ce a urmat însă, a fost un foileton
semnat de Kirianov în ”Literaturnaia gazeta”, în care
au fost puse față în față pagini din ”Dauria” și pagini
din ”Dimineața pe Nistru”. Canna era învinuit de
plagiat.
În anul 1992, an în care un monument înlocuia
alt monument, o denumire de stradă – altă denumire
de stradă, un lider, pe alt lider, o istorie, o literatură,
i-am telefonat lui Andrei Lupan să-i solicit un
interviu pentru revista ”Basarabia”. Nu-mi amintesc
despre ce a fost interviul. Însă țin minte ușurința cu
care Lupan mi-a deschis ușa. Și nu doar ușa. A
vorbit despre multe cîte le-a făcut și cîte nu le-a
făcut, dar toate au început de la indignarea cu care
trăia lucruri despre care nu s-a gîndit să se întîmple
vreodată. ”Bine, zice, Lupan ca Lupan. Poate nu le
place de mine, poate nu i-am mîngîiet pe toți așa
cum au vrut ei, dar cu nepoții mei, cu nepoții mei ce
au? Pentru că vine dăunăzi nepotu-meu și-mi zice că
la școală copiii nu se joacă cu dînsu. Pentru că
acasă le-au spus părinții că-s nepoții lui Lupan, iar
Lupan o fost comunist, o fost nu știu ce. Că Lupan e

așa și pe dincolo. Ce au, tovarășe Olteanu, cu copiii
iștia? Ce-au făcut ei? Comunist sau necomunist, eu
nu am mîncat pîinea nimănui. Eu tot ce am iscălit
am scris cu mîna me și cu capul meu. Că iată, pot să
vă spun… Înainte, știți cum era înainte? Veneau de
la Moscova doi-trei tovarăși, se apropiau de tine și
îți propuneau romanul gata scris. Ei îl scriau sau nu
mai știu cine îl scria. Aveau teme pregătite. Știau ce
se cerea acolo, de sus – cu colhozu, cu altele. Dacă
erai de acord, ei îți cereau să le dai lor banii pe carte,
da tu rămîneai cu slava, cu numele, cu… Așa o
făcut mai mulți …”
A spus și niște nume. Nu e treaba mea să le
reproduc. Nu mă încumet să fac ordine acolo unde
timpul o poate face mult, mult mai bine.
”Eu tot ce-am scris, tovarășe Olteanu, am scris
cu mîna me.”
Mă întreb: de ce Lupan nu a făcut public acest
fenomen? Este sau nu ”Dimineața pe Nistru” unul
din romanele aduse în geantă de brigada aceea
venită de la Moscova? Dar dacă mai sînt din ăștia?
Oare cît granit ar trebui coborît de pe postamente? Și
ce e mai grav: plagiatul sau fabricarea unei
literaturi?

Apropo de postamente. S-ar cuveni să găsim o
palmă de aramă și să scriem pe ea scurt: ”Această
alee a fost înființată la sugestia și prin insistența
scriitorului Andrei Lupan.” Dacă cumva o să-i pară
cuiva că e prea mare placa, se poate scoate cuvîntul
”scriitor”. Asta așa, ca să rămîna mai mult loc în
spațiul literar românesc, în care respectarea distanței
fizice e cerută încă de la începuturi. Să se instaleze
placa asta, de ce nu, undeva pe sub tufarii din
capătul Aleii Clasicilor, cu dreptul de a se afișa
publicului doar între căderea frunzelor și ivirea lor.
Constantin OLTEANU