Ultimul gong
Port între tîmple , demult le port, mai multe nume despre care nu vreau să aud: „A murit….” Printre ele a fost tatăl meu. Şi numele mamei a fost. Apoi tristeţea asta a tot umblat pe la alţii, prin alte case şi între alte tîmple. Şi ei aveau numele lor.
Era şi Boris Bechet acolo. Monumentalul actor care a venit la Chişinău avînd în valiză nişte vorbe. Spunea :”Sărmana mamă-mea” şi i mi-o închipuiam foarte asemănătoare cu soţia sa Margareta. Era mai marele printre copii mulţi care au fost, dar, dacă ştiu bine, au stat fiecare pe scăriţa sa, aşa cum i-a pus vîrsta, destinul şi buna creştere.
Ce a făcut toată viaţa pe scenă. Am tot scris despre unul, despre altul că au ars, că i-a intrat în tălpi aşchia scenei, că… Şi cînd dăm să scriem totuşi ce a făcut Bechet pe scenă, ne pomenim fără cuvinte sau cu cuvinetele arse pentru un foc la care să ne uscăm băsmăluţa. Marele zbucium al lui Boris Bechet nu e doar cel urmărit şi aplaudat pe scenă. E un zbucium enorm, mai greu de îmblînzit şi atunci cînd tu esti dincolo. Dincolo de scenă. Boris Bechet a purtat undeva, sub cămaşă cuţitele lui Machbet, dar a avut puterea de a rămîne pe o terasă în timp ce se risipeau distribuţii pe-aproape. Că e vinovată lumea faţă de el… Cum să spui asta?
Peste o zi sau peste două zile, clopotul din strada Armenească vă tăia timpul în sfîşîitoare făşii de aramă. Va fi însă ultima zbatere a unui gong. Pe muchia scenei. Şi prin asta se va face un act de dreptate în raport cu El. Ultimul.
Constantin OLTEANU
