Şi ne ascundem sub aceeaşi pomadă

Constantin  OLTEANU

Trebuie să parchez undeva. Pentru cinci, pentru,
hai, maximum zece minute. Nu e deloc simplu.
Automobile lipite unul de altul, multe dintre care vor
pleca de aici tîrziu, în orele de după muncă. Ici-colo,
nişte porţi. Poate intra cineva, poate ieşi cineva
oricînd. Nu ai cum să parchezi! În una din porţi,
spaţiul pare să fie ceva mai generos. Parchez. Cobor
şi măsor cu ochii spaţiul lăsat liber. Vreau să cred că
un automobil apărut din curte ar putea trece finuţ
printre capota mea şi spatele maşinii deja parcate.
Cu un pic de atenţie şi cu un pic de îngăduinţă, se
poate trece. Unde mai pui că eu am nevoie de cinci,
hai, zece minute – doar ca să las hîrtiile şi ies. Nu
cunosc gabariturile unui eventual automobil care
ar vrea să treacă, dar măsor cu şchioapa lăţimea
Toyotei mele. Pare să fie suficient. Şi plec.
Niciodată nu sînt doar cinci minute. Aproape
niciodată zece. Trec prin uşă. Urc la etajul de sus şi
las hîrtiile încercînd să par sănătos şi stăpîn pe
situaţie. Din uşa instituţiei se vede, acolo departe,
poarta prin care s-ar fi putut să iasă cineva. Nu e
nimeni. Îmi zic: ”Îţi făceai griji ca prostu.” Ajung la
maşină. Deschid portiera, arunc geanta pe banchetă
şi văd ceva neobişnuit pe parbriz. Cîteva litere pe

sticlă, scrise într-o caligrafiere de fetiţă care a învăţat
bine la şcoală. Literele seamănă mult cu cele din
atestatul meu de zece clase. Înclin capul în dreapta,
înclin capul în stînga şi încă nu-mi pot da bine
seama direcţia în care trebuie să leg literă de literă.
Nu ştiu nici măcar în ce limbă e scris. Văd doar
litere mari lăsate pe sticlă, cu rotunjirile lor găsite
de atîtea ori pe cărţile poştale cu mesaje de
dragoste. Ies, trec în faţa maşinii şi citesc: 1 UROD.
Caligrafic şi apăsat, cu rujul de buze pe parbrizul
automobilului, ca într-un film francez. Sau poate
rusesc. Urod-ul sînt eu. Nu e atît de dezgustător
acest cuvînt scris cu ruj de buze.
Şi eu, care credeam că-s frumos!
Caut ceva prin maşină să şterg literele din faţa mea.
Rujul se întinde pe sticlă şi lasă în urmă o stranie
senzaţie de film vechi.
Vine cineva din curte şi trece fără să mă
privească.”Cine lasă maşina aşa?” „Urozii”, zic.
Nu am lipit niciodată ruj străin de cămaşa mea.
Cu atît mai mult pe parbriz. Aş fi admis probabil o
scenă de film în care ies prin uşa unui local la o oră
tîrzie şi, dintr-o simplă neatenţie, să mă trezesc atins
de arcul de foc al gurii unei femei. Din întîmplare.
Ca într-un film. Ar fi urmat gesturi stîngace şi un

colţ de băsmăluţă în încercarea de a şterge această
ştampilă a sorţii. Apoi – o privire în urmă peste o altă
privire în urmă şi.. Şi tăcere.
Fără ca vreunul dintre noi să zică „UROD”.

Dar noi în altă lume trăim, chiar dacă ne
ascundem sub aceeaşi pomadă.