…Și acest om, cu toate insomniile care nu l-au cruţat nici duminica

De cele mai multe ori, lucrurile sînt așa cum sînt, pentru că, acolo unde se întîmplă toate acestea,  există un om. Dacă nu ar fi el, dacă ar fi altcineva, acolo, unde se întîmplă toate acestea,  ar fi altfel. Cum altfel?

Nu există pe undeva vreun spital din care  cei care se tratează acolo să nu dorească să plece acasă. Drumul de la spital spre casa ta e drumul omului sănătos. Și drumul acesta nu se face din piatră. E din marea ta dorință de a-ți trăi viața și e din prea puținul lor somn. Al doctorilor.

Cînd spuneam că există un om și cînd spuneam că există un spital de la care începe de multe ori, de foarte multe ori, drumul  nostru spre casă,  îl aveam în vedere pe domnul doctor Mihai Ciobanu și aveam în vedere Spitalul Clinic Municipal ”Sf. Arhanghel Mihail”.  Știm că un spital bun înseamnă, înainte de toate, medici buni. E marele adevăr care nu poate fi depășit de nimeni și de nimic niciodată. Și dacă Spitalul ”Sf.Arhanghel Mihail” e un spital bun, e pentru că are o echipă de medici  care nu pur și simplu își fac  meseria, ci care își trăiesc meseria. Deși sună nu știu cum  cam impropriu acest cuvînt ”meserie”, cînd este vorba de oameni care trăiesc și durerile noastre, și bucuriile nostre, și tristețile noastre. Și care, atunci cînd ieșim cu geanta în mînă prin poarta spitalului ca să revenim acasă, ies și ei odată cu noi. Un pic ies și ei. Că îi vedem încă în față zile multe și că ne sună-n urechi numele lor și că le simțim palma pe frunte.

Cînd au hotărît să meargă la medicină, ştiau  puţine, foarte puţine  lucruri despre această profesie. Acolo, în satul din care urcau în autobuz ca să meargă la studii,  aveau şi ei  nişte oameni îmbrăcaţi în halate albe, nişte oameni de care îşi legau speranţa în momente de  durere şi suferinţă. Nişte oameni despre care  se spun  doar cuvinte bune şi faţă de care se  manifestă  multă  recunoştinţă. Ştiau că medicul  nu se lasă niciodată rugat, ştiau că medicul  nu prea are duminici, ştiau că medicul este cel care poate da totul, fără să ceară nimic.

O definiţie simplă, dar care a stat la începutul unui drum,  dincolo de care băiatul acela din sat a hotărît să se facă medic într-un spital,  domnişoara aceea cu cosiţe în care înfloreau fundiţe a decis să meargă  și ea la medicină, iar tînărul care a luat zece pe linie la bac a zis că se face chirurg.

Apoi, pe băncile universităţii, în laboratoare şi în saloanele de spital, acea definiţie simplă a căpătat alte şi alte înţelesuri. Au înţeles că medicina e, înainte de toate, o profesie care nu poate fi concepută fără un  limpede sentiment de prietenie. Medicul e prietenul tuturor, este cel care oferă mai mult decît poate primi. Este cel în faţa căruia uşile se deschid uşor.

Profesorii pe care i-au avut la facultate, medici şi ei, le-au citit răspicat din cartea experienţei lor,  că, odată ce au îmbrăcat halatul alb, ei trebuie să ofere timp,  multă energie, nopti nedormite, sa renunţe la concedii, sa renunţe la duminici. Că viaţa nu le va aduce doar buchete de flori. Lîngă sclipiri de fericire e şi suferinţa. Ceasul de pe perete  nu arată niciodată sfîrşitul zilei de muncă, ci doar secundele pe care le au pentru a salva oameni.

Mai tîrziu, şi băiatul acela din sat, şi fata cu cosiţe-nflorite, si tînărul  cu eminenţă la bac, au intrat în salonul acela în care  ne-au găsit pe noi. Eram  un pic speriați, un pic pierduți și un pic singuri. Ne-au dat din tăria lor. Ne-au dat din încrederea lor. Și am simțit că nu mai sîntem singuri.

Ar fi putut alege și ei  o altă muncă. Cu niște manuale în geantă. Cu un scaun într-un birou de proiectare, cu un calculator într-o bancă. Ca să treacă și ei pe niște trotuare-ntr-un parc,  să se retragă şi ei în lumina zgîrcită a unor localuri învăluite-n parfumul cafelei sau să-și etaleze veșmintele în săli de concert în care îl poţi aplauda pe Doga sau  pe Nicolae Botgros.

Dar au ales altceva. Să știe pe de rost zeci și sute de fișe medicale. Să tresară

la orice sunet al telefonului și să citească  în ochii noștri atît de deslușita dorință a tuturor de a fi sănătoși.

Despre cine vorbesc? Despre medici. Și despre medicii domnului Mihai Ciobanu.

Le găsim numele prin toate telefoanele noastre. Ca să le scriem de sărbători urări de bine și de sănătate. Și ne bucurăm  cînd  dincolo de cuvintele noastre  ne tot vin mulțumiri.

Da, în una din zile vor găsi buchete de flori pe birou. Cineva, la un post de radio, le va dedica un cîntec  scris de un compozitor ajuns şi el cîndva  pe un pat de spital. Sînt parte a recunoştinţei pe care le-o poartă  şi cel mic, şi cel mare. Atît de puţin pentru atît de mult – pentru sacrificiul de a trăi ca medic.

E o tradiție a ”Săptămînii” ca, în  ajunul acestei sărbători de la capăt de toamnă, să alegem niște cuvinte pentru a defini munca lor. Și pentru a trece cu ele, cu cuvintele astea, așa cum ai trece pe foaie creioane colorate în încercarea de a pune în ramă  ceea ce ar însemna pentru noi acest spital. Și pe acest om, cu toate insomniile care nu l-au cruţat nici duminica. Și cu toată insistența de a transforma acest spital într-un model de  responsabilitate. Că e vorba de  medici sau de personal auxiliar, sau de oricine ar fi el, omul care lucrează aici.

Sînt anotimpuri cînd prin geamul spitalului se văd trandafiri. Sau pomii plantați nu de mult sau cîndva. Dar în toate anotimpurile, toate cîte le avem noi prinse de calendare, se vede cupola unei biserici. Ca să ne auzim noi pe noi șoptind rugăciuni. De sănătatea noastră și de sănătatea lor. A medicilor de la ”Arhanghelul Mihail.”

Constantin OLTEANU