Parcă vorbim despre noi, parcă nu

Da, da, acum despre alte timpuri vorbesc. Timpuri care îmi cer un efort ca să le fac loc între tîmplele mele. E și acolo o înșiruire de anotimpuri, soarele împrăștie umbre, apa curge la vale, copiii visează mai frumos decît noi și doar umărul meu și privirile tale se ating de umărul și privirile unor roboți ajunși printre noi. Sînt mulți, sînt mai mulți decît noi și sînt atît de la fel! Cu ochi căprui sau albaștri, sau verzi, își spun unul altuia ”ochi verzi, să nu-i crezi”. Cu haine cumpărate în magazinele în care mergem noi, căutînd prin portmonee cardul cu reduceri. Sînt mulți, sînt peste tot și sînt în casele noastre. Și-au însușit numele noastre și întorc neîntîrziat capul la Margareta, Doru, Vasile, Aneta sau, mai nou, Mateo. Am înțeles că au undeva un fel de maternitate în care se reproduc nonstop și unde noi, ceilalți, oamenii, am în vedere, nu mai putem fi angajați.

Robotul din casa noastră are grijă de cel mic. Îl culcă și îl trezește, îi schimbă hainele cînd vede el niște pete pe undeva, insistă să scrie două rînduri de ”a” mic și două rînduri de ”A” mare, are bzîcul lui ”Δ din ”A”, îi ascunde telefonul cînd ăla mic uită de somn, îi interzice bomboanele ca să nu devină obez ca… Nu, nu ca ei. Ca noi.

E la fel  și la tine, chiar dacă tu nu ai copil mic, iar el, robotul, are grijă de toată casa. Și e atît de la fel! Înspăimîntător și periculos de asemănător. Pentru că îl urmărești uneori cum trece cu fierul de călcat peste haine și cum… Cum stă înțepenit lîngă scîndură, admirînd năucit lenjeria soției tale.

Și acolo, în stradă, tot ei sînt. Arată cu degetul unii spre alții bîrfitori și înfumurați. E drept că unul dintre ei, de pe trotuarul de vis-a-vis, are firul dus la ciorap. Și nu e bine. E chiar urît să ai fusta mult prea sus de genunchi, dar să ai firul dus la ciorap.

Ieri, înainte ca să ieși din casă, i-ai cerut să-ți aducă telefonul uitat la bucătărie. Cînd ți l-a dat, avea ecranul luminat, semn că s-a uitat cineva în telefon. Ce are ea să caute cu cine vorbești, cine și ce îți scrie și cui dai tu laikuri la fel de fel de postări? Dar mai grav e că de la ea, de la femeea asta plină de șurubașe și beculețe, aducea a parfum. Parfumul tău franțuzesc cumpărat în Turcia de la Duty free. Are gusturi înșurubata.

Am înțeles că nu prea răcesc, nu au otită, poartă ochelari doar pentru un plus de inteligență, nu se pensionează și nu pot fi șantajați cu scumpirea gazului și a pîinii. Sînt reci și nu sînt niciodată flămînzi. Nu depun flori la monumente, nu se ridică în picioare cînd se dă imnul și nu le expiră niciodată actul de identitate. Doar că mai moare cîte unul din ei. Iar undeva, unul chiar a fost înmormîntat la o margine de cimitir. Ca pe oameni. Și un fir de tămîie a trecut peste gard, către sat. Și parcă a spus cineva… Cineva a spus…Să-l ierte, a spus.

Despre alte timpuri vorbesc. Și, poate, despre altcineva. Că îi place parfumul tău cumpărat cîndva de la Duty Free.

Constantin OLTEANU