Case în care nici măcar umbre nu sînt
În ultimul an, sau poate doi, pe strada pe care locuiesc eu au fost demolate patru case. În trei dintre acestea, nu mai locuia nimeni. Case cu pămînt, cu curți, cu grădini. Cu frontoane în vîrful cărora un tîmplar, plecat și el, a tăiat în scîndură anul în care a fost ridicată casă. 1961. Sau alt an. Casele aveau toate aproximativ aceeași vîrstă. Știu, se vor face alte case în locul lor. Dar mai știu că, într-o curgere normală a vieții, într-o bună gîndire a ei și într-o nefrîntă de sărăcie linie a sorții, în casele astea ar fi trebuit să rămînă cineva. Un copil. Un nepot. O altă rudă. Dar nu a rămas. Pentru că cei care trebuiau să fi rămas fie au plecat pe altundeva, fie s-au retras sub stînjeneii unei margini de sat. Sînt pline satele cu case din astea. Pe unele din ele le-a luminat norocul ”să aibă” pe cineva la oraș. Un copil, de cele mai multe ori, cu servicul într-un cabinet al cuiva, dar cu sîmbetele și duminicile petrecute ”la mama”. Acum, ”la mama” înseamnă doar casa. Și niște crizanteme puse pe facebook în fiecare toamnă. Și niște prăsade cuprinse în palma stîngă, în timp ce mîna dreaptă face poza. Tot pentru facebook. Și o scîndură în creasta casei, în care un tîmplar a săpat anul 1961. Sau alt an. Ca să fie frumos și ca să știe lumea. Nu, mama nu e. Doar crizanteme, prăsade și un an săpat în scîndură.
Acolo, în sat. Nici în oraș nu e altfel. Blocurile astea cotropite de mucegaiuri țin la vedere aparența unei lumi, a unei mulțimi și a unei comunități mult diferită de cea a satului. Așa îl ținem noi minte și așa îl mai credem acum cînd trecem pe sub balcoanele blocului în mersul nostru grăbit spre nu știu ce. Dar e destul să ridici privirile, ca să vezi că în balcoanele lui doar unde și unde mai flutură cîte o haină. Și e destul să ridici privirile ca să vezi noaptea din geamurile lor neluminate de zile multe. De săptămîni. De ani. Apartamente în care nu mai e nimeni. În ele oamenii trăiesc doar în mapele din sertarele cadastrale. Nu și în viața de-aici. Blocurile astea sînt și ele ca niște sate. Cu case-ncuiate. Case în care nici măcar umbre nu mai sînt. Satele astea cu cinci etaje. Satele astea cu zece etaje. Tot atît de pustii și tot atît de singure. Fără crizanteme și fără prăsade. Și fără scîndura de acolo de sus cu anul săpat de un tîmplar anonim.
Acum cîteva zile, pe strada pe care locuiesc eu, a fost demolată o casă. Cu caprifoi la poartă risipitor de dulci parfumuri. Cu un prăsad sub ferestre și poate cu crizanteme care nu au ajuns niciodată pe facebook. Și cu o scîndură acolo, sus, pe creasta casei. Căușul care a lovit pereții și geamurile, și creasta casei a pierdut printre ruine și scîndura aceea cîndva vopsită albastru. Cu tot cu anul ei săpat de tîmplar – 1961. Niște cifre prin care în fiecare dimineață a trecut un răsărit de soare. Dar și un apus cît o viață de lung.
Constantin OLTEANU
