Pe calea aerului municipal. Telefericul Chișinăului – o ruină cu graffiti pe betoane și o istorie fără glorie
Era anul 1983, mai era mult pînă departe, adică pînă la perestroikă, cînd „Vecernii Kișinev”, cel mai popular ziar al Chișinăului de odinioară, anunța cu mult fast, pe prima pagină, începerea construcției unui traseu funicular la Chișinău. Era ceva! De fapt, pe un ton triumfalist, se scria despre un cablu care avea să unească două puncte aflate la o depărtare de circa un kilometru, astfel urmînd să se facă legătura, ”pe calea aerului”, între sectoarele Buiucani și Sculeanca de atunci. Astăzi, acest itinerar îl numim strada ”Nicolae Costin” pînă la Calea Ieșilor, care dă în parcul „La Izvor”.
În fosta URSS, un timp, au fost în vogă asemenea construcții, bizare, dar cu sclipici, care se considerau, într-un fel sau altul, inovative. Telefericul din Chișinău a fost unul de inspirație georgiană și este adevărat, pentru că la construcția lui au participat arhitecți și ingineri din Tbilisi. Bine, asta după ce mai mulți secretari de partid din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au vizitat Georgia, unde au fost plimbați cu telefericul, de unde a și prins ideea, probabil.
Inițial, deschiderea acestui traseu neobișnuit era planificat pentru cea de-a 60-a aniversare a RSSM. Dar, lucrările durînd mult mai mult decît fusese preconizat, acest funicular a fost inaugurat hăt în anii ”90, cu 6 ani de întîrziere. Respectiv, ”atracționul” a costat un piculeț mai mult – puțin peste 7 milioane de ruble sovietice. Asta în timp ce un dolar era circa 60 de kopeici. Faceți calculele și contabilitatea care se cuvin. Ca să fie și mai exactă contabilitatea și auditul, vă mai spunem că prețul unei călătorii era de 50 de copeici, adică 3 pîini sau trei chifle și un kefir. În schimb, pentru doar trei pîini, chișinăuienii și oaspeții lor aveau fericita ocazie să admire, de la înălțimea zborului de pasăre, o parte a capitalei moldave, nu cea mai urîtă. Dar evenimentul s-a suprapus dulcelui «zastoi» – era greu cu marketing-ul. Și, în anul 1996, scripetele telefericului a încetat să mai scîrțîie, din considerente economice: mașinăria nu mai aducea profit.
Închis a rămas pînă în ziua de astăzi, obiectiv transformat – de vreme, de ploi, de vînt și de nevoi – într-un monument de apusă glorie sovietică, avînd aproximativ aceeași soartă, ingrată, ca fostele kolhozuri. Dacă era din «cotileț» sau cărămidă, nu rămînea piatră pe piatră.
Există și altă versiune a cauzei care a dus la închiderea obiectivului, una legată de securitatea acestuia. În anul 1990, a avut loc o tragedie, despre care, firește, «Vecernii Kișinev» n-a scris nici un cuvînt. Un pasager a căzut dintr-o cabină. Din mers a căzut. Prin berării circulau două supozitii: ori că pasagerul era băut, deci inadecvat, ori că a sărit în mod intenționat, după un pariu cu un amic (tot inadecvat, cum ar veni). Oricum, a murit un om. Asta a fost cam toată investigația la temă. Sovieticii și organele respective au avut grijă să nu umfle cazul. Pe locul unde a căzut omul, cineva a plantat un alun. A fost pusă și o cruce, dar nu mai este. Între timp, și alunul s-a uscat.
În 2010, autoritățile municipale și-au amintit de teleferic, anunțînd în căutare investitori dispuși să renoveze și să repună în funcțiune telecabinele. Arhitecții orașului visau roz-bonbon. Drept că, în scurt timp, s-au trezit și visul li s-a spulberat, iar toată lumea implicată și entuziasmată a îmbrățișat cu succes alte proiecte, mai realiste. De obicei, în ajunul alegerilor primarului general de Chișinău, ideile fantasmagorice străbat capitala dintr-un capăt în altul, candidații desenează într-o veselie rețele de telecabine care să conecteze Centrul cu Botanica, Ciocani cu Rîșcani, sectorul Buiucani cu Sculeni și Petricani, aproximativ ca-n Dubai. Apoi, alegerile trec, spiritele se domolesc și, de regulă, edilii abia de reușesc să ne ungă ochii cu cîteva troleibuze reparate.
Totuși, ideea ca atare de a reabilita telefericul, oricît ar fi ea de donquijotescă, încă n-a murit cu desăvîrșire. Pînă la urmă, totul constă în bani, vorba fiind de foarte mulți bani. Încă nici un primar nu a fost să fie atît de aventurier în sensul ăsta.
Astăzi, avem ceea ce avem: obiectivul zace în mizerie, pretura Buiucani abia de reușind să salubrizeze zona. Întrebarea este dacă s-a pus sau încă nu cruce pe acest proiect trăsnit, dar excitant. Și dacă mai există vreo șansă de reabilitare.
În realitate, nimeni nu știe nimic și nici nu vrea să știe. Deocamdată, singurul teleferic din capitală, dar și din întreaga țară, se găsește în gestiunea Regiei Transport Electric Chișinău. Iar Regia abia de prididește să țină piept pandemiei și prețului de 2 lei călătoria.
Subiectul în discuție a fost pomenit ultima dată în 2013, cînd primăria a inițiat un concurs cu intenția de a semna un parteneriat public-privat pentru reabilitarea telefericului. S-a găsit și un biet agent economic disponibil și cu ambiții turistice, dar contractul nu a mai ajuns să fie semnat. Pur și simplu nu a fost semnat. De ce? De atîta!
Ion Ceban, primarul general al Chișinăului, nici nu vrea să audă de teleferic. În capul dumnealui astăzi roiesc alte cîteva sute de mii de probleme de actualitate stringentă. În schimb Vadim Brînzaniuc, pretorul sectorului Buiucani, știe și chiar declară foarte optimist că telefericul nu va fi reabilitat prea curînd. Cel puțin e sincer și e cu picioarele pe pămînt.
Apropo, Republica Moldova a mai avut un teleferic mare, drept că industrial, peste Nistru. Unea Rezina cu Rîbnița și alimenta fabrica de ciment. În 2014, un grup de specialişti sosiți de la Ministerul pentru Situații Excepționale din Federația Rusă, împreună cu angajați ai Serviciului Protecției Civile și al Situațiilor Excepționale, l-au demontat pentru totdeauna. Cel de la Chișinău, abandonat, e între viață și moarte.
Stan LIPCANU
