E mai bine, doctore. E mai bine

Este o zi într-o lună de vară. Cu două cireșe scăpate, Dumnezeu știe cum, după o frunză, cu niște struguri abia scuturați de floare care te aud cum zici tu: „Anul ista, să nu fie de deochi, se arată poamă bună”. Și e o duminică în care trăiești bucuria gîndului că „azi stai acasă”. Pentru că e duminică. Dar cauți cu palma telefonul de pe noptieră și suni. Chiar dacă e duminică și chiar dacă azi stai acasă. Suni ca să vezi dacă femeia din salonul doi mai are dureri. Și dacă în salonul patru… Și dacă la reanimare…

Se spune la televizor că e ziua lucrătorului medical. Și la radio se vorbește despre asta. Telefonează o doamnă dintr-un sat și zice: „Vreau să-i mulțumesc, prin intermediul Dumneavoastră…” Repetă și repetă de cîteva zile acest „prin intermediul Dumneavoastră” auzit tot la radio. Repetă și îi e teamă că o să se-mpiedice de cuvîntul ăsta greu de rostit „intermediul”. Îi e teamă, dar nu ai ce face, așa trebuie spus. Așa. „Prin intermediul Dumneavoastră…” Ar fi fost bun cîntecul acela „Doctore, doctore…”, dar ce să faci, l-a cerut altcineva pînă la tine. Dar e bun și „Cîntă cucu-n Bucovina”. E foarte bun. Au și ei, doctorii, durerile lor. Și nu neapărat din cele căutate apăsînd ușor cu degetul în zona ficatului și nu din cele citite cu ochiul. Îi vezi cu o carte pe noptieră sau cu telefonul dat încet. Încet de tot. Iar acolo poetul își citește chiar el cuvintele. „Bate vîntul, bate dinspre țară,

Suflă-n răni cu sare și pelin,

Bate vîntul și te-nchide-afară,

Rudele în vizită nu vin!”

În cele cîteva minute, rămas singur la masa ta ruptă de fișe medicale, la ce te gîndești? Cîteva, dar destule ca să încerci şi să înțelegi atîtea și atîtea lucruri. Iar printre ele și despre vîntul ista care te-nchide-afară, dacă nu ții pe-aproape durerile tuturor celorlalți. Tu, medicul. Tu, cel așteptat cu ochii deschiși în nopți sfîşiate de suferință. Tu, medicul, dat la școala asta „că o să ajungă și ei bătrîni”, părinții. Și tu, tu ce să faci acum, dacă ajungem cu toții bătrîni. Bătrîni sau un pic prea slabi ca să nu ne găsească vreo boală.

Așa sîntem toți. Se mai scutură cîte o supărare pe la casele noastre. Dar tot nu e cum a fost. E mai bine, doctore, e mai bine.

Încă mai trec pe lîngă medicii Spitalului „Sf. Arhanghel Mihail” fără să le spun „Buna ziua!”. Pentru că nu-i cunosc. Nici ei nu ne țin minte. Pentru că eram mulți. Știm că-s într-un spital. Știu că noi sîntem acasă. Și asta e tot ce contează. Parcă-i nimic, dar e totul. Și spitalele, și amintirile miroase a portocale. Ca în ajunul Crăciunului.

Îi telefonez domnului doctor Ciobanu și el răspunde fără să mă lase s-aștept. „Vă ascult, domnule redactor-șef.” E singurul, cred, care mă numește așa. Atîta bine a făcut omul ista, și uite, el încă mai crede că e bine și ceea ce facem noi. Puținele cuvinte pe care le scriem. E drept, tremurate și ele, cuvintele astea, dar ce sînt ele pe lîngă binele pe care îl fac ei, medicii?

Țin minte spitalul de la Cahul în care am fost internat cînd eram copil. Tristețea unei duminici cu mama venită la mine. Eu, într-un salon în care încă nu au adus niciodată portocale și mama dincolo de plasa de metal a unui geam prin care nu a putut să-mi transmită bomboane. Ce aveam eu? O apendicită rătăcită în burta unui copil pornit la școală. Dar de ce atîta tristețe atunci?

Sînt duminici și acum prin spitale. Dar se dă voie, cum spunem noi, se dă voie să ne mîngîie mamele, să ne lase portocale pe pat și să plîngem pe umărul doctorului. Sau să ne bucurăm. E albul ăsta curs de pe halate care a împuținat tristețea și singurătatea.

Mi-a spus cineva acum cîteva zile că la „Sf. Arhanghel Mihail” se pune în funcţiune un tomograf care îți poate citi și regretele. Da, e hiperbolă treaba asta cu regretele, dar, oricum, e un aparat care nu prea pune lucrurile la îndoială. Știam de acest aparat. Tot dintr-o discuție cu domnul doctor Ciobanu. Că aparatul nu face nimic fără oameni care să-l poată manevra. Ca să nu mai mergem prin alte țări după o concluzie clară. Au fost regîndite și niște spații special pentru toată treaba asta.

Am mai scris într-o zi: au înflorit trandafirii în curtea Spitalului „Sf. Arhanghel Mihail.” Ca la mine acasă. Trec și peste ei niște priviri care le luminează-nflorirea. Și nu e vorba doar de un șef de spital. E cineva acolo, într-un salon, care are nevoie de două pastile pînă la masă, de instilator, de un pic de mișcare prin curtea spitalului și de fotografia asta cu trandafiri înfloriți.

Ce vrem noi de la un spital cînd mergem acolo. Să ne simțim mai ca acasă, asta vrem. Și venim cu cana noastră în geantă, cu o farfurie și cu un săpunel care își împrăștie floarea pe noi și pe toți ai casei. Chiar dacă e și cană acolo, și farfurie, și săpunel. Dar vine ziua de după prima noapte, vine ziua de după altă noapte și ne întreabă o rudă: „Cum te simți?” „Parcă mai bine. Mai bine.” Asta vrem.

Este o zi într-o lună de vară. Încă nu au înflorit gladiolele-n sat, iar orașele sînt cotropite de roze evadate parcă din cutia cu creioane colorate a copiilor noștri. Și dacă trece cineva pe lîngă noi cu un buchet de flori, e ușor de-nțeles cine e el. Un doctor într-o duminică lăsată să fie sărbătoare. Sau tu, tot într-o duminică, căutîndu-l pe el. Într-un spital în care ai intrat ținîndu-ți fruntea sub palmă. Într-un spital din care ai mers acasă lăsînd acolo niște doctori și aburul unei amintiri cu iz de portocale.

Constantin OLTEANU