Nici nu vezi, nici nu-ți dai seama/ Cum s-au dus anii de-a valma

– Dumneavoastră, doamna Cojocaru, aveți doi băieți. Mamele care au și ele băieți zic: ”Să-mi fi dat Dumnezeu și o fată…” Ați spus asta sau… Noi am fost trei băieți la mama și cred că o să spuneți exact ce spunea mama mea.

– Tare. Tare mi-am dorit. Pe-atunci nu era ca acum și nu aveai de unde ști, dar eram convinsă că-i fată. Soțul meu lucra în ansamblul ”Joc”,cu care a plecat într-un turneu în Brazilia. Ei bine, a venit de acolo cu fel de fel de hăinuțe și toate pentru fetiță.

– Se mai întîmplă și așa. Mulți care… nu a cîntat nici bunica, nici mama, nici… Dar au și ei nevoie de o legendă, de biografie. Dar maică-mea chiar a cîntat. Și maică-mea, și taică-meu. Am undeva un CD cu un interviu acordat de mama și unde cîntă mult într-o emisiune TV. Tata era acordeonist și cînd ajungea nunta la luat paharele, cînta tata la acordeon. Aveam un aparat de radio pe baterii și îl ascultam permanent. Mama cînta cîntece din repertoriul Mariei Lătărețu. Ascultau radioul, și tata cînta după Marcel Budală ”Inimioară, inimioară”. O chema pe mama să asculte cum cîntă el la acordeon, chiar dacă ea nu avea de unde să știe notele. Dar asculta, asculta și îi spunea lui taică-meu: ”Falș cînți, falș. Tu nu ai luat nici o clapă neagră. Numai pe cele albe-ai cîntat.” Tata mă lua noaptea cu el la vecerincă. Aveam un acordeon mai mic și îmi lega curelușele cu o băsmăluță la spate. Ieșea afară să fumeze țigări ”șiușite”, dar pe mine mă lăsa în casă să cînt. La cumetrii, îi blestemam pe toți de tare ce îmi era somn. Începeau pe la ora unu noaptea. Aveam vreo cinci ani, cred că, și mă ascundeam în fundul cuptorului ca să nu mă găsească și cînd era cel mai dulce somn, tata mă trăgea de picior ca să vin și să cînt. Cîntam ce se cînta pe atunci: ”Lume, soro lume”, ”Bun îi vinul ghiurghiuliu”, ”Brigadiru satului” și multe altele. Sînt lucruri care s-au întîmplat în copilărie. Eu de copilărie nu vreau să-mi amintesc niciodată. Niciodată!

– Deci, fără falsă modestie, ”Are mama doi feciori” e un fel de imn sau nici nu știu cum să spun. Are deja peste patruzeci de ani, e aproape de-o seamă cu băiatul meu mai mic și îl aud în fiecare zi la radio.

– Cu emoție, și atunci, și acum. Doar că acum sînt un pic mai departe de fata în rochiță subțire, mai departe de cișmea și de tot ce înseamnă anii de-atunci.

Erau alte timpuri și noi eram cumva alții, și poate era greu… Dar nu mi-a fost greu doar mie. Uitați-vă la Botgros. A fost chinuit și el cum puțini au fost. Au fost șapte copii, nu au avut părinți bogați, au dus-o greu de tot, umbla cu doba pe la nunți de la cinci ani. Dar uitați-vă unde a ajuns Botgros! Botgros a mers prin foame, a mers prin necazuri, dar a ajuns un geniu în scenă. Cînd vorbește cu mine, așa, în viața de toate zilele, el vorbește ca mama mea. Și el, și Curbet – oameni simpli. Simpli ca niște țărani.

– E grea întrebarea asta. Eu tot timpul am fost înconjurată de lume. De multă, de foarte multă lume. Poate de asta și o să vă vină greu să credeți acum, cînd o să vă spun că eu tare-tare iubesc singurătatea. Mă trezesc, uite așa, că nu mi-e dor nici de scenă, nici de comunicare, nici de cîntec, de baluri, nunți, petreceri.

– Dar nu ați fost așa.

– Nu, n-am fost așa. Am descoperit că e bine în singurătate. Chiar și cînd m-a invitat Nicolae Botgros la concertul acela de comemorare a Lidiei Bejenaru. Am încercat să nu merg, dar a venit Botgros și a spus scurt, cum știe el: ”Valentina, eu am să vin cu poliția. Ce problemă ai tu? Arăți foarte bine, ai vocea bună așa cum a fost… Ai să cînți, că n-ai încotro.” Și atunci m-am gîndit și m-am întrebat:”Poate că lumea cine știe ce crede. Că am uitat eu de mine în casă, că sînt o bețivă, că m-am îngrășat că… Cine știe. Zic, ”Merg să cînt”. Și am cîntat. Nu, n-am tăcut. Eu vorbesc singură prin casă, cînt singură, mă așez la pian. Eu nu tac. Alta e că nu aude nimeni nimic, însă acolo, în sufletul meu, nu tac. Am și eu durerile mele pe care le cînt, tinerețea mea pe care nu am ținut-o de mînă atît cît s-ar fi cuvenit, fata aceea în rochiță subțire, la o cișmea…

– Și cînd, după șase ani, ați revenit pe scenă, pe cine nu ați găsit acolo? Cine lipsea și golul cui ați simțit?

– L-am găsit pe Botgros. El umple scena cu aura lui. Dar nu l-am găsit pe Sulac. Că îl tot caut. Am simțit golul lăsat de Lidia Bejenaru. Parcă eram nu știu cum mai săracă și eram un pic mai străină.

– Am publicat nu demult un interviu cu scriitorul Victor Prohin. A împlinit recent optzeci de ani și îl întreb: ”Cum e să ai optzeci de ani, domnule Prohin?” Și a zis: ”Mă simt ca un copac în jurul căruia s-a rărit pădurea.”

– Uite cît de bine a zis. Doamne, cît de bine! Se poate spune asta și despre generația mea. Ion Bas nu mai e, Maria Drăgan nu e, Anastasia Istrati, Vasile Marin nu mai sînt. Eu am rămas singură din generația aceea de aur. Din cei cu care am fost în Folclor: Teodor Negară, Nina Ermurache, Angela Păduraru, marele dirijor Dumitru Blajinu, colegul și compozitorul Gheorghe Banariuc. Nu mai sînt. Alții sînt oamenii care mă înconjoară. Poate mă știu, poate mă respectă, nu zic, dar ei despre altceva vorbesc și despre altcineva.

– E bine acasă la Dumneavoastră, doamna Cojocaru. Se simte căldura casei, duminica din ea și cîntecul din care este zidită. Dar vreau să vă întreb cum e să stai la un semafor și să-l aștepți pînă se face verde, cum e să privești lumea dintr-un balcon și cum e să cînți acolo, în sufletul tău ”Te-am văzut, neică, în sat”?

– Da cum să nu cînt, dacă eu sînt născută acolo. La țară. Și sufletul meu tot acolo e unde îi aud pe părinții mei cum mă învață să fiu cuminte, să nu mă cert, să nu fac rău oamenilor, să-l ajut pe cel care trăiește greu.

– Soțul Dumneavoastră v-a iubit?

– Tare m-a iubit. Tare mult m-a iubit. Pe mine în viața mea m-au iubit doi bărbați: tata și soțul meu. Soțul îmi ierta tot.

– Dar răni care încă nu se vindecă ați avut în viață?

– Nu știu dacă pot vorbi despre răni. Despre regrete însă, da, le am și acum. Viața pe care am trăit-o a însemnat să plec mereu, să lipsesc mult, să nu fiu cu ai mei. Asta nu pot să-mi iert: că am fost prea puțin lîngă copiii mei. Prea puțin. Nu am fost niciodată cu ei la circ, la un film. N-am găsit timp să le citesc o poveste sau… Concerte, evenimente, deplasări, turnee… Dar mai puțin ei, copiii mei. Cîntam, cîntam, cîntam.

– Știți că…dar nu e vorba numai de Dumneavoastră, dar și de mulți, mulți alții. Și Dumneavoastră, și domnul Iovu, și Sulac, și Maria Drăgan, și cred că toată muzica populară, nu sînteți în căștile celor care merg pe drum cu un telefon în buzunar și care ascultă ceva acolo. Știți că nu sînteți în căștile lor. E cineva vinovat de asta sau nu e atît de grav cum credem noi?

– Nu e vina lor și nu ei sînt cei care nu ne ascultă. E pentru că părinții lor nu acultă muzică populară. Și părinții lor au ceva care îi ține departe de copii. Așa cum am avut eu. Merg devreme la muncă, vin tîrziu, alte, alte lucruri. Și atunci cîntecul nostru nu are cum să ajungă în căștile lor.

– Dar știți că și Dumneavoastră, și Sulac, și Glib și în general muzica populară sînteți parte a dorului pe care îl trăiesc copiii noștri plecați peste hotare? Ei vă ascultă fiind la volan pe autostrăzi, în marile orașe ale lumii, la bucătăriile lor mai mici sau mai mari, acolo unde sînt ei. Dorul de Moldova, de sat și de părinți.

– Pentru că muzica populară e țara, e mama și e cele sfinte care ne țin pe noi pe pămînt. Zic muzica populară, nu făcăturile de tot soiul strigate și chiuite pe la microfoane. Mama mea cînta toate cîntecele din repertoriul Mariei Lătărețu și eu nu puteam să merg prea departe de cîntecele ei. Îmi amintesc de renumitele ședințe ale consiliului artistic de pe vremuri, cînd ni se tot dădea de înțeles că am fi inspirați și cîntăm ca peste Prut. Cu Ciacovschi, cu Mamot, cu Buzilă și alții, aproape toți născuți pe malul Prutului, atunci cînd cîntam, arătam înclinînd ușor capul către Prut.

– Dar nu au putut ei stăpîni chiar toate vocile. Pînă la urmă, cîntecul a fost mult peste puterea lor de a opri valorile, de a fabrica culturi și istorii. Cum s-a întîmplat să interpretați Balada ”Miorița” și aici am în vedere acea interpretare inclusă în patrimoniul universal UNESCO? De fapt, mai exact ar fi să spunem așa: poemul MIORIŢA, pentru voce, orgă, clopote şi bandă magnetică, care a fost selectat la Tribuna Internaţională a Compozitorilor din cadrul UNESCO, printre cele zece lucrări cele mai bune ale lumii în anul 1986.

– E o piesă foarte grea. A fost interpretată și înregistrată în Sala cu Orgă, noaptea pe la ora două, cînd nu circulau troleibuzele, cînd puteau fi excluse absolut toate zgomotele. La acel concurs UNESCO am reprezentat Uniunea Sovietică și am fost incluși, printre cele zece piese cîștigătoare, în patrimoniul universal. Era pentru prima data cînd juriul nu a apreciat doar piesa, ci și vocea, lucru pe care l-a remarcat și Maria Bieșu. A fost o muncă colectivă cu multă consacrare înainte de toate a compozitorului Tudor Chiriac, dar și a tuturor celor care au lăsat o parte din ei, din sufletul lor în această piesă intrată în eternitate.

– În sat cînd ați cîntat ultima dată?

– Cred că sînt vreo treizeci de ani de cînd nu am mai cîntat la Ciuciulea.

– Nu regretați?

– Nu, nu regret. Nu știu de ce, dar simt că acolo nu mă iubesc. Există colegii, case de cultură, biblioteci, străzi care poartă numele marilor noștri cîntăreți de muzică populară, compozitori, instrumentiști. Eu nu am nimic. Nu e vorba de stradă, dar… În una din zile, mi-au telefonat pe la… cam pe la ora asta, trei-patru cît e acum, si îmi spune cineva:”Mîine la ora douăsprezece, să fiți la Glodeni, ca să vi se ofere titlul Cetățean de Onoare.” Nu, nu președintele mi-a telefonat. Secretara a telefonat. Și mi-a mai spus că nu sînt singură și că sînt mai mulți cetățeni invitați. ”Dumneavoastră, acela, acelea…” Și către Ziua Independenței îmi telefonează. ”Să fiți mîine la Glodeni.” Nu mă întreabă nimeni ce e cu viața mea, cum aș putea veni, am sau nu am mașină.

– Eu pot să scriu despre asta, doamna Cojocaru?

– Da, da. Scrieți, scrieți. Că nu mă așteaptă nimeni pe mine în sat. Am fost odată cu o echipă de artiști la Ciuciulea. Erau alegeri sau nu mai știu ce era atunci. Ei bine, ajungem în sat, coborîm din mașină și ne întîmpină cu pîine și sare, pe un prosop. Dar nu-mi dau mie pîinea. I-o dau altcuiva dintre ei cu care-am venit.

– La Ciuciulea?

– La mine în sat, la Ciuciulea! S-au uitat lung la mine toți și au tăcut. Am tăcut și eu. Am mers și altă dată. Urma să filmeze o echipă TV, una, alta. Am tras de ușa primăriei, dar nu am găsit pe nimeni. Și biserica tot încuiată era. Și biserica, și școala. Nu am găsit pe nimeni. La mine în sat. Acolo unde parcă ar trebui să fiu așteptată așa cum nu mă așteaptă nimeni în altă parte. Nimeni.

–Mai e timp, doamna Cojocaru, ca lucrurile să fie reparate. Că sînt oameni care vă iubesc acolo, în sat, în raion, oameni care vă ascultă cîntecele și care se regăsesc în ele. Dar vreau să revin și să cer, dacă le aveți, niște detalii care ne-ar face să înțelegem de ce îl idolatrizați într-atît de mult pe Zamfir?

– Nu-l idolatrizez eu. El e mare și fără să ridic eu brațele către cer. Gheorghe Zamfir m-a făcut să înțeleg cît de aproape poate fi omul de perfecțiune, de ceea ce poate face Dumnezeu cu noi.

Țin minte, am mers într-un turneu în Danemarca. Era pentru prima dată cînd ieșeam peste hotare. Nu aveam bani și nu aveam ce căuta prin magazine mari. Căutam prin vitrine ceva legat de muzică, de ceea ce mă interesa pe mine mai mult. O căutam pe Irina Loghin înainte de toate, că ea era idolul meu. Acolo l-am văzut pe Zamfir. Nu-mi venea să cred că sînt atît de aproape de discul acela cu Gheorghe Zamfir. Apoi am plecat în Franța. Vitrine pline cu Zamfir. Cu naiul, cu orga, cu o picătură de sînge pe șold… Era cum s-ar fi coborît Hristos pe pămînt. Înalt că te făcea să ridici ochii spre cer. Și din Franța, și din RFG, și din alte turnee am venit cu discuri acasă. Discuri cu Gheorghe Zamfir. L-am cunoscut abia mai tîrziu, pe cînd cîntam în ”Lăutarii” și cînd a venit la Chișinău pentru prima dată. Dacă Zamfir ar fi vorbit zece ore fără să se oprească, eu aș fi stat nemișcată zece ore. Aveam impresia că a trecut prin toate academiile lumii și că nu există nimic despre care nu ar fi putut să vorbească.