Un „mulțumesc” tremurat, așa cum tremură mîna care culege de după pernă buchetul de trandafiri
Am notat într-o agendă telefonică numărul de telefon al domnului doctor şi manager Mihai Ciobanu. L-am trecut în agendă mai demult. N-am să-l șterg niciodată. E un fel de teamă în noi că, în una din zile, se vor întîmpla lucruri care nu ni s-au mai întîmplat pînă atunci. Nu știi cum arată lucrurile astea. Poate, pur și simplu, te așezi pe un scaun, stai în el și citești o carte, dar cînd vrei să te ridici… Poate e și atunci toamnă ca azi. Tîrzie și rece ca o rudă a iernii. Mergi pe drum și îți place frunza care se desprinde de ram, dar cînd vrei să o prinzi… Poate, pur și simplu, vorbești la telefon cu cineva. Un om pe care îl știi de mult sau un om drag ție de-o viață. Îi spui că azi mergi mai devreme acasă, că mîine, dar se lasă tăcerea în receptor și doar dincolo se aude, chemîndu-te, doar dincolo. Nu știi cum arată lucrurile astea. Și pentru că nu știi, pentru că el știe, porți cu tine mereu numărul de telefon al domnului doctor. Poate reușești cumva să-i telefonezi, poate, cumva, mai e timp, poate, cumva, degetul tău găsește un zero, apoi șase, apoi unu… Poate, cumva, le găsește pe toate.
Am fost și eu internat în spitalul acesta. La internare, îi zic domnișoarei de la recepție că eu, eu poate merg acasă și urmez acolo, acasă, un tratament, eu… Nu-i place lumii noaptea din spital. Nici duminicile, nici înserările. Spitalele aduc mereu a doctorii și a tristețe. Îi zic domnișoarei de la recepție că eu… „Dacă dumneata mergi astăzi acasă, mîine nu voi mai avea cu cine vorbi. Așa că, fără „te rog” și fără complimente. Nu cred să-i placă cuiva în spital. Și pentru că despre duminici vorbeam și despre tristețe, te întrebi într-o zi: „Ce e, totuși, mai mult în spitale – tristețe sau fericire?” Fericire, știu bine. Pentru că fericirea are de atîtea și atîtea ori miros de medicamente și e de atîtea ori cu un buchet de flori pe-o noptieră, cu un termometru cu coloana de mercur ținută mai jos de cifra aceea roșie, și e de atîtea ori cu o geantă în care ai două-trei borcane, pastă și periuță de dinți, niște ciupici, pe care le iei cu tine acasă la externare.
Treci pe lîngă spital și cauți geamul salonului în care ai fost internat. Etajul doi… Din geamul tău se vedea un arțar și o bancă sub el. Geamul tău. Ca și cum ar fi fost casa ta.
Aproape toate cîte s-au făcut la Spitalul „Sfîntul Arhanghel Mihail” s-au făcut pentru ca pacienții să se simtă ca acasă. Să fie curat. Ca acasă. Și hrana să fie bună. Ca acasă. Și „Bună dimineața” adusă de doctor în prima lui vizită din ziua aceea. Tot ca acasă să fie. Și mîna de pe umărul tău, și lumina care curge prin geam, și plînsul tău, și bucuria. Ca acasă să fie.
Intră doctorul în salon și vorbește cu fiecare dintre cei internați. Întrebări la care tu răspunzi un pic pierdut și cu un soi de nepricepere a lucrurilor astea. Dacă ai dureri, dacă ai dormit în noaptea asta, dacă mănînci și dacă te-au sunat cei de acasă. Te-au sunat, cum să nu te sune. Știe și doctorul că te-au sunat. Că l-au telefonat și pe el. Toate rudele noastre îl sună. Așa cred ei că, dacă-i telefonează doctorului, mai scade din temperatură. Și pofta de mîncare e alta. Și speranța. Speranța aceea pe care o căutăm, o tot căutăm. Unde dispare ea în una din zile? Apoi o găsim. Cînd vine doctorul, o găsim, de parcă el ar aduce-o. Poate chiar o aduce. Apoi iese din salon și lasă ușa deschisă. Zice: „Lăsați ușa un pic crăpată. Să mai intre aer.” Și ușa cabinetului său tot crăpată e. Nu, nu de aer e vorba. Ca să te audă pe tine. Cînd oftezi. Sau cînd vorbești cu colegul tău de salon. De acolo, de unde e doctorul, se aude bine și încrederea ta, dar și deznădejdea. Se aude.
Am scris și altă dată despre acest spital. Purtam cu mine impresii mai vechi, adunate de cîte ori am fost pe acolo. Domnul Ciobanu, directorul instituției, îmi spunea de fiecare dată că va face una, va face alta, va reface secția terapie, va construi, va instala, va aduce… Le vedeam pe toate la o altă întîlnire cu domnia sa, întîlnire la care…Va face una, va face alta, va reface… „Doamne, cît de curat e în spitalul ista și cît de gospodărește sînt făcute toate. Se cunoaște că…” Se cunoaște, da.
Anul acesta, în ajunul Zilei Profesionale a Lucrătorului Medical și Farmacistului, Primăria municipiului Chișinău, alături de Direcția generală asistenţă medicală și socială, și-a propus să vină cu o investiție generoasă în sistemul de sănătate municipal. În cadrul Spitalului Clinic Municipal „Sfîntul Arhanghel Mihail” a fost inaugurată Secția Imagistică și Radiologie „Treceam” și pînă la asta „renghenul” la spital. „Trage aer în piept, ține barba sus, nu răsufla.” Așa era. Apoi vedeam o „poză” mare cît fotografia aceea de pe peretele de acasă în care noi sîntem miri și nu ne doare nimic. Așa era. Niciodată color și întotdeauna cu o inimă pe care o auzi cum își măsoară neliniștea. Secția de imagistică dispune de o gamă largă de echipamente radiologice de ultimă generație, cuprinde mai multe proceduri imagistice, inclusiv radiografie, radioscopie, tomografie computerizată, investigații care permit studierea întregului corp uman. Ne citește ca pe o carte. Că și noi ca o carte sîntem. Mai luminoasă sau mai acoperită de umbre.
În medicină, de cele mai multe ori, un medicament mai eficient decît timpul nu există. „Dacă ar fi fost cu cîteva zile mai devreme, dacă ar fi fost…” E ceea ce se poate face în secția imagistică. Mai devreme, mai clar, mai exact. Pentru că de sănătate e vorba.
La începutul lunii octombrie, Spitalul Clinic Municipal „Sfîntul Arhanghel Mihail” a „stat” în fața unei echipe de experți-evaluatori în domeniul sănătății. E nevoie să meargă și spitalul din cînd în cînd la doctor. Are și el inimă, are și el creier. Și tensiunea poate sălta sau poate să pice în una din zile. Ca și omul. Și merge la doctor ca să-i măsoare pulsul și ca să vadă ce e cu sănătatea „pacientului”. Nu, nu. E fără internare și e fără să fie chemată cumva ambulanța. Dar e un examen dincolo de care e mai multă încredere. Cred că mai multă încredere.
Ajuns în ședința sa de totalizare, consiliul de experți a pus note mari pentru calitatea serviciilor medicale prestate, pacienții beneficiind de un act medical sigur și transparent. „Grație dotării Spitalului în care activați cu dispozitive medicale performante, profesionalismului personalului medical, activității economico-financiare eficiente și unui management ireproșabil al personalului administrativ etc., sînteți apreciați ca un etalon al mediului spitalicesc municipal și republican”, au menţionat experții evaluatori.
Dl Mihai Ciobanu, directorul entității medicale, a menționat: „Comunitatea medicală din cadrul Spitalului este mîndră de faptul că am reușit performanțe în ultimii 5 ani consecutiv, prin acreditarea actuală avînd dovada certă că oferim pacienților servicii spitalicești la un nivel înalt, cu garanția calității tratamentului și îngrijirilor medicale eficiente. În acest context, Vă sîntem recunoscători pentru estimarea obiectivă și aprecierea înaltă – atribute profesionale care ne obligă să fim mereu în pas cu cele mai noi tendințe și inovații.” Dar dacă te uiți mai bine în carnetul de note al spitalului, vezi că SCM „Sfîntul Arhanghel Mihail” a obținut Certificatul de Acreditare Nr. 0001, din partea Consiliului Naţional de Evaluare şi Acreditare în Sănătate al Ministerului Sănătăţii, în anul 2002, fiind prima instituţie medicală acreditată din republică – pentru cele mai prielnice condiţii de acordare a asistenţei medicale.
Are preț mare acreditarea spitalului. Împrăștie lumină peste CV-ul lui, adaugă încredere și pune multă culoare pe calendarul acela la care privim noi atunci cînd ne întrebăm, fără să ne audă cineva: „Oare cîte zile o să stau aici și oare ce-o fi?” Apoi zilele trec și intră doctorul în salon. Degeaba ai încercat să ascunzi de el buchetul de flori. L-a văzut de cum a intrat. Se zgîia de după pernă un trandafir mai zglobiu. Pentru el erau florile. Pentru el. Adică pentru spital. Și asta e un fel de acreditare. Doar că, vezi cum e, consiliul de acreditare e întotdeauna aici și e constituit doar din pacienți. În ziua în care urmează să plece acasă, se trezesc mai devreme și repetă în gînd lungi discursuri de mulţumire. Că eu… Că Dumneavoastră… Că viața asta… Că niciodată… Numai că, atunci cînd intră doctorul în salon, un singur cuvînt ți se desprinde de buze. Un „mulțumesc” tremurat, așa cum tremură mîna care culege de după pernă buchetul de trandafiri.
Constantin OLTEANU
