Eseu de Ion DRUȚĂ. Daciada. Spovedanie la încununarea unei slujiri de o viaţă
(Vezi continuarea eseului 6 7)
Acest eseu se publică pentru prima dată. L-am găsit pe YouTube. Domnul Druță îl citea în fața unei camere de filmat, probabil în apartamentul său, avînd un cameraman alături și un motan de culoarea unei portocale. S-a întîmplat cu mai multe luni în urmă. Nu știu de ce are doar căteva sute de vizualizări și nu știu de ce la Chișinău nu s-a vorbit despre eseul respectiv. Probabil și pentru că pe YouTube căutăm mai des niște cîntece, poate un film și poate o rețetă despre cum se face plăcinta cu vișine. Și asta ne interesează. Poate că Ion Druță ne-a învățat să-l căutăm prin cărți și prin ziare. Poate că Ion Druță știe că noi acum nu prea citim cărți și nu prea citim ziare. Noi. Și a mers acolo unde căutăm cîntece.
E un eseu în care vorbește despre ”Tăcerea Pămîntului”, cartea pe care s-a chinuit să o scrie toată viața lui și pe care a scis-o… ieri. Spune că eseul e o ”Spovedanie la încununarea unei slujiri de o viață”, iar cînd spune asta, simți o împotrivire-ntre tămple. Îți vine greu să reduci, așa cum scrie Domnia sa, toate căte s-au scris la doar șase pagini. Primele șase din ”Daciada”. Sau Tăcerea Pămîntului” cum a tot stat titlul acela pe o foaia albă timp de o viață. Îi mulțumim și pe această cale Domnului Ion Druță pentru îngăduința de a publica textul alăturat și ne dorim să-l țină Dumnezeu sănătos. (C.O.)
