„Nu știu dacă a fost și dacă va fi vreodată un pămînt mai plîns și mai cîntat decît Bucovina” De vorbă cu Ion PAULENCU, Artist al Poporului  

Interviul săptămînii

A mers pentru puţin timp în  altă odaie. Am pus palma pe caloriferul de lîngă canapea ca să înţeleg, dacă se putea înţelege,  cum o duce Ion Paulencu în timpurile astea în care numărăm zilele iernii. Călduţe. Abia călduţe. La cei optzeci şi doi de ani pe care îi are şi el, şi soţia sa, doamna Stela Paulencu, frigul îi găseşte uşor. Nemilos de uşor. Nu sînt mulţi cei de valoarea lui. Doar cîţiva. Şi e greşit, nu ştiu cum, să le dăm ceva, măsurîndu-le vulnerabilitatea. E puţin. Atît de puţin, încît dispar diferenţele între el, Ion Paulencu, Artist la Poporului, cavaler al Ordinului Republicii, şi un cineva care adună cartoane  lîngă un tomberon. Înspăimîntător de puţin.

• Cît de lung e și cît de greu e, domnule Ion Paulencu, drumul de la cizmar pînă la Regele Filip sau pînă la Lăpușneanu?
• – Păi, e cam cît viața mea de lung.
• Și cum e – e greu sau nu e greu?
• Nu e ușor să trăiești o viață de om. Nu e deloc ușor.
• Îmi dau seama că nici viața Dumneavoastră nu a fost numai din primăveri, numai din copilării dulci, din cîntece și aplauze pe care să nu le mai poți opri și dintr-o bătrînețe în care stai pe un scăunel la soare și te uiți cum trece ziua.
• Că veni vorba de copilărie… Aveam patru ani, nu mai mult. Era o zi de noiembrie în patruzeci și cinci, numai se terminase războiul, cînd au venit soldații în sat. Umblau cu automatele prin case și luau tot ce era de la 18 pînă la șaizeci de ani. Stăteam la masă – mama, tata și trei copii. A intrat un soldat în casă și i-a spus lui taică-meu: ”Davai, odivaisea.” Mămuca m-o luat pe mine într-un braţ şi pe sora mai mică în celălalt. Sora mai mare se ținea de catrința mamei.  Tata n-a mai mîncat pînă la capăt. I-au spus să-și ia mîncare pe două zile și  să-și ia două rînduri de haine.  Părinții mei au fost oameni înstăriți. Aveau crîșmă, aveau lăptărie. Tata o luat cu el un sac de bani, dragă. Poate i-o da cumva cuiva… Poate… N-o putut face nimic. Poate n-o să credeți, dar cînd i-au spus că merg pentru o vreme să sape canalul la Volga-Don s-au mai liniștit. Pentru că, atunci, lumea era speriată și altfel. Se spunea că au să vină sovieticii în sat și au să le taie femeilor sînii, și au să le taie…bărbaților. Cînd au auzit de Volga-Don, s-au mai liniștit. La primărie, i-au urcat în camioane și i-au dus la Cernăuți. Au fost ținuți cam două săptămîni într-o pușcărie, ca apoi să fie duși în curtea unei uzine din Harkov. Erau cîte șaizeci-șaptezeci de bărbați într-o baracă. În plină iarnă. A dat o boală în ei, că…   Tatăl meu a fost primul om de la noi din sat care a murit de tifos. Avea peste doi metri înălțime. Aducea carul cu lemne din pădure, se întorcea cu spatele la el, îl prindea cu  mîinile de partea de jos şi îl prăvălea în curte. Mama mea nu s-a mai căsătorit. A fost femeie frumoasă și foarte de lume. Și cînta frumos. Cînd am întrebat-o de ce nu s-a mai căsătorit, mi-a spus că un alt tată cum a fost tatăl meu nu a văzut pe lumea asta și că nu a vrut să vină cineva în casa noastră să se uite în farfuria noastră cît am mîncat, să se uite la noi cît am dormit și să măsoare cît ne-am jucat. E înmormîntată la Voloca, în cimitirul de lîngă biserică.
• Am căutat pe hărți satul Voloca și l-am găsit păzit de păduri la cîteva dealuri de Cernăuți. Pe hartă, apar și niște repere mai văzute din sat. Acolo scrie ”Церква Святого Миколи”. În română ar fi trebuit să se scrie, nu-i așa?
• În română, e drept, dar nu scrie.
• Sînt și niște poze din biserica de lemn Sfîntul Nicolae. Are icoanele prinse de perete așa cum avem noi prinse pozele copiilor prin casele noastre. E mai ca acasă, nu știu cum.
• În română trebuia. Și de Valea Cozminului, care pe timpul lui Ștefan cel Mare tot Valea Cozminului se numea, acum zic că e Valea Cuzmina, partizanka. În română trebuie. Cînd au vrut să închidă biserica, era hramul  satului la Voloca. Era o zi de vineri. În dimineața zilei, cînd au venit oamenii la biserică, au găsit un lacăt enorm prins în belciugile ușii. Și a început să fiarbă satul. De obicei, hramul ținea două-trei zile la Voloca. Zece zile a ținut hramul atunci. Zece zile. Nu a ieșit nimeni la lucru. Nu au mai închis-o. Își ține și acum lemnul prins unul de celălalt. Își ține crucea sus și ne ține pe noi prinși de ea. În  o sută cincizeci de ani cît am stat sub imperiul austro-ungar, nu au reușit să ne schimbe limba și să ne schimbe tradițiile, dar au venit alte puteri, alți oameni și…
• Erau oamenii altcumva, sau cum?
• Poate erau oamenii mai legați unul de celălalt, poate erau mai lipiți de pămînt.
• Și instrumentele cu care se lucrează acum sînt altele, domnule Paulencu. Cu efecte rapide, cu anestezii moderne. Ne-au conectat strîns la aparatele lor de deznaționalizare…

Mă întorc la  notele biografice pe care le găsesc peste tot. Că ați absolvit școala din sat, ați lucrat în parcul de tramvaie, apoi – modelier cizmar… Sună frumos, franțuzește parcă, ”modelier”.

• Cum să vă spun? Pantofii pe care-i port eu acum, tot de mine-s făcuți. De cînd am venit la Chișinău, toată încălțămintea e de mine făcută. Am făcut încălțăminte și pentru bărbați din ăștia mai cu ambiţii, și pentru cei care voiau să-i spună lumii că ei sînt bărbați înalți. Am făcut. Poate alți artiști ascund niște pagini din biografia lor, poate se rușinează, dar eu mă bucur și mă mîndresc.
• Și în tot acel timp cît ați fost în sat ați cîntat în corul bisericii. Ca să cînți în corul bisericii trebuie să ai voce sau trebuie să-ți țină Dumnezeu palma pe frunte?
• Am mers cu maică-mea la biserică într-o duminică și am văzut acolo corul de bărbați. Mare cum nu era nicăieri în altă parte. Și i-am spus că vreau să cînt în corul bisericii. La Voloca sînt două biserici acum. În colțul grădinii noastre, nu departe de casă, s-a mai înălțat o biserică. Am dat pămînt din pămîntul nostru. E o biserică micuță, dar care își așterne umbra crucii peste grădina noastră. Și umbra, și lumina ei.
• Pînă azi, nu am ştiut unde locuiţi, dar  acum ştiu: e o casă într-o curte din centrul Chişinăului, cu o curte mică şi cu un petec de iarbă care vă-ntartă. Aici locuiţi. Dar dacă spun că de trăit, trăiţi la Voloca, greşesc?
• – Nu, nu greşeşti. Au fost timpuri cînd mergeam şi de două ori pe lună la Voloca. Are satul acela ceva care te ţine de el. Am o rudă, un verişor de al lui taică-meu, tot Ion Paulencu îi zice, care e plecat în Canada de ani buni. A construit acolo o căsuţă cum erau casele vechi din Voloca. Nu te poţi rupe de satul tău, oriunde te-ai afla tu.
• Tradiţiile, conocăriile, urăturile, iertăciunile şi toate cîte le ştiţi sînt, de fapt, Voloca aceea care nu Vă lasă singur nici pentru o clipă.
• M-am temut întotdeauna că ceea ce am văzut eu acasă, ceea ce ştiu eu s-ar putea pierde într-o zi. Şi, ca să nu le pierd, ca să nu le am numai eu, dar ca să le cunoască şi cei care vin, şi cei care vor veni, le-am învăţat pe de rost. Le ştiu pe toate. Mai mult chiar, am mers săptămîni de zile şi am făcut mai multe filme, ca să rămînă pentru ani înainte tradiţiile şi obiceiurile de la Voloca. Uite, am aici, pe un stick, patru filme făcute din banii mei şi cu efortul unor oameni care îmi sînt dragi şi care m-au ajutat. Vă arăt şi o scrisoare lăsată la televiziunea moldovenească, dar de unde încă nu am nici un răspuns. „Domnule Durnescu, Vă propun, gratis, patru filme despre sărbătorile de iarnă. Filmele pot fi difuzate pe ambele stiluri.” Iată aici s-a iscălit secretara, dar ştampilă n-a pus. Domnule, unii trebuie să lucreze la puşcărie, nu acolo unde lucrează azi! Şi n-am primit nici un răspuns.
• Cum aţi început să lucraţi la Opera Naţională?
• Iniţial, am cîntat în Folclor, iar cînd am venit la operă spuneau „ego vziali v teatr cac naţcadr, dar, de fapt, el cîntă muzică populară”. Primul rol care mi s-a dat a fost cel al Contelui Monterone din Rigoletto. Nu mi-au dat nici o repetiţie. Stăteam în sală şi îmi făceam tot felul de notiţe. În rolul acesta fusese numit baritonul Nicolai Başkatov, care cam avea patima băuturii. Eu intuiam că în ziua premierei  mă vor căuta pe mine. Locuiam în cămin pe fosta stradă Jukovski şi în ziua aceea stăteam lungit în pat şi repetam rolul  Contelui Monterone. Aşa cum mă și aşteptam, la un moment anume a intrat directoarea teatrului să mă roage să salvez premiera. Am mers şi am cîntat, dar imediat ce s-a sfîrşit spectacolul am fugit acasă şi am băut o sticlă de vodkă ca să uit totul. M-am gîndit atunci că gestul meu şi prestaţia mea  la primul spectacol mă va apropia de colectivul teatrului. Naivul de mine!

• Ați fost toată viața Dumneavoastră pe scenă, printre interpreți de primă pagină, de mare valoare. Cum v-au primit ei, că e o luptă necontenită pentru avanscenă, pentru buchetul acela de flori, pentru glorie?

• Am fost toată viața invidiat. Chiar de ai mei. Teatrul avea interpreți de tot soiul, dar erau și cei care se considerau blazonul operei naționale, emblema lui. Cînd mă întîlneau pe coridoare, mă măsurau cu privirea de sus în jos sau, mai corect, de jos în sus, fără să spună un cuvînt, inclusiv după spectacole cu multe aplauze și cu munți de flori.

• Dar aceste zgîrieturi pe destin, aceste intrigi, erau caracteristice doar operei de la Chișinău sau le avea întreaga lume a muzicii, indiferent unde se află ea, indiferent în ce limbă cînta?

• În toate teatrele e așa. Eu pot să amintesc acum două cazuri. În unul din ele, este vorba de două surori care cîntau în teatrul din Iași. Una din ele era mezzosoprană, iar cealaltă – soprană. S-au mîncat pînă cînd una din ele a fost nevoită să se stabilească la Paris. O altă întîmplare. Am avut un bariton la Chișinău, Kurin, poate ați auzit de el. Fratele său mai mic a absolvit conservatorul și, ulterior, a fost angajat și el în teatru. E drept,  la calitățile pe care le avea nu amenința atunci nici una din valorile operei, dar… era fratele lui Kurin, Artist al Poporului și… Uneori, se întîmpla să nu avem spectacole și mergeam cu concertele prin țară. La unul din  banchete, față de toți cîți eram la o masă, Kurin cel mare s-a ridicat și i-a spus  fratelui mai mic următoarele: ”Ascultă, băiatule. Trebuie să ții minte un lucru pentru toată viața ta: aici trebuie să fie  doar un singur Kurin!” A doua zi, Kurin cel mic a depus cerere. Vedeți cît de răi sînt?

• Dar lumea e și din oameni buni, domnule Paulencu. Dintre oamenii care au trecut prin viața Dumneavoastră, cine ați vrea să vă deschidă ușa acum?

• Polina Andreevna Botezat, profesoara mea de canto. Ea m-a salvat de o mare nenorocire. Cînd am venit la Conservator, nu prea înțelegea  nimeni: eu sînt bas sau bariton. Aveam un profesor, Chisa, care nu prea punea multă inimă în munca sa. La anul patru, m-am pomenit pe coridoare, pentru că profesorul meu nu mai ieșea din spital. Am mers la rector și i-am spus ce se întîmplă, că trece timpul și eu nu învăț nimic. Am fost  repartizat la doamna Botezat. Repetam atunci aria Regelui Filip și la prima lecție încep să cînt, dumneaei observînd  că mă confrunt cu probleme de voce. Zice: ”De ce te muncești atîta. Cîntă  deschis, limpede, așa cum cînt eu.” Mi-am dat seama atunci că pur și simplu trebuie să cînt așa cum cîntam pînă a veni la conservator. Am început să plîng de bucurie, pentru că ea mi-a ajutat să mă descătușez, să mă regăsesc. Aș vrea să-mi deschidă ușa Alexandra Abramovna Bleherman, Anatol Jaricov și poate mulți alții de care îmi amintesc de multe ori. Îmi  amintesc și de Olga Ianco, cea care, atunci cînd a auzit că eu intenționez să ajung în Teatrul din Kiev, nu a ezitat să-mi spună ca unui bun prieten al ei: ”Nu te grăbi să pleci. Tu trebuie să cînți pentru poporul tău. Acolo unde vrei tu să pleci ai să cînți atîta timp cît o să te țină vocea. Apoi își vor șterge picioarele de tine. Cîntă pentru poporul tău.” Și nu am plecat niciodată.
• Ați rămas la Chișinău și ați rămas la Voloca. Acolo unde sînt urăturile, conocăriile, cîntecele, obiceiurile de Crăciun, nunțile. S-a vorbit și s-a scris destul despre ”Nunta la Voloca”, dar care nu a mers mai departe de mapa aceea pe care o țineți pe pian. De ce?
• Pentru că nimeni nu vrea să audă despre această comoară. ”Nunta la Voloca” este o piesă folclorică, despre care s-a scris, s-a vorbit, dar care a rămas în această mapă de pe pianul meu. E drept, a fost achiziționată, dar nimic mai mult decît atît. Asta a fost demult. Cei care luau decizii atunci au zis: ”Dumneata mai bine te-ai gîndi la o piesă despre o înmormîntare veselă.” Doamne ferește! Eu cînd scriam această piesă, plîngeam. Nu a montat-o nimeni. Și nu au montat-o pentru că era Bucovina acolo în toate cîte le scriam eu.
• Să credem că de tot ce înseamnă Voloca, Bucovină nu are nevoie nici Kievul, nici Chișinăul?
• Nu știu, dar a venit cineva de la Kiev și a cumpărat toate costumele populare din Voloca, inclusiv cojoacele și bondițele  pe care le țineau oamenii pe acasă.

Ucrainenii nu au umblat niciodată cu colinda, nu au avut Malancă, dar de vreo patru-cinci ani au făcut și ei Malanca lor și chiar organizează anual festivalul Malancei. Malanca în ucraineană. Acolo, sus, lîngă pușcărie. La noi de ce nu se fac concursuri de colinde, de nunți, de cumetrii?

• Dar noi spuneam că alții fac asta, alții distrug, bagă ideologii, interzic…
• Nu, nu. Noi facem asta. Noi le legăm la gît medalii străinilor, dar nu spunem un cuvînt despre ai noștri.
• Ce ați simțit cînd ardea Filarmonica?
• Eu nu mă prea îmbăt, dar am venit acasă și am băut din tot ce am avut. Acolo a fost prima mea serată de creație. Acolo am avut zeci de concerte. Cum să te uiți cum arde Filarmonica?!
• Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Bucovina?
• Cum poți să mă întrebi așa ceva? Nu știu dacă a fost și dacă va mai fi vreodată un pămînt mai plîns și mai cîntat decît Bucovina. Eu vreau să fiu înmormîntat în Bucovina.

Constantin OLTEANU