Să le fie poeziilor mai călduț

Fata de care ne îndrăgosteam sau fata pe care o căutam semăna cu Cătălina. Și băiatul de care se îndrăgosteau fetele era o scînteie pe cer, când noaptea abea le-nvelea pe toate în panza ei de caifea și când lumea, nemărginită cum era, încăpea toată în rama de lemn a ferestrei.

Am citit și am tot citit poemul lui Eminescu până când poetul s-a retras pe o etajeră sau într-o bibliotecă. Venea un bătrîn, dimineața devreme, când încă nu erau urme lăsate-n zăpezi și când doar fumul sobei lui atingea cerul. Făcea focul în sobele școlii li în soba bibliotecii. Că au să vină copii și au să sufle în palme. Și cum au să-ntroarcă ei foia cărții de cealaltă- parte dacă au să aibă mâinile înghețate. El nu știa să citească. Cum trecea el pe lîngă polițele pline cu cărți? Ce gândea el? Și cu cine semăna fata de care s-a îndrăgostit el demult, mai demult? Dacă preafrumoasa fată și rudele ei împărătești aveau asemănare cu poveștuile de cândva, o fi știut el, bătrânul de la gura sobei vreuna din poveștile astea. Tot cu o fată și ele. Iar fata semăna, tare mai semăna cu o fata din sat.

Uneori cerul e într-o carte pe care o ții lîngă tine. Când o deschizi licuricii cerului își aprind lămpile. Și caută ferestrele noastre. Cu fete care caută Luceferi. Și e o rază înre ele și ei. Ca în poemul lui Eminescu. E o rază-ntre noi și ne ajută să ne găsim. Câtă rătăcire ar fi fără ea! Câtă singurătate!

Purtăm o carte în geantă. De frică, parcă, să nu rămânem singuri. Lângă cartea de matematică sau lângă cea de franceză. Sau, pur și simplu, în geanta în care porți mănușile, ochelarii de soare și tartina cu cașcaval. Pe banca pe care stai tu nu mai e nimeni., dar când ai deschis cartea, e parcă cineva lângă tine. Se aude citind ”Floare-albastră”, se aude șoptind versuri din alte poeme. Și se ating rimele între ele, cum se ating între ei clopoțeii albi ai cireșului. E cerul acoperit cu floare, chiar dacă peste banca pe care stai tu își scutură fruzele toamna. ”Multe flori sunt, dar puține…”, zice poetul. Dar vine vântul și întoarce foia. ”Teiul vechi un ram întins-a, / Ea să poată să-l îndoaie, / Ramul tânăr vânt să-şi deie / Şi de braţe-n sus s-o ieie, / Iară florile să ploaie / Peste dânsa.” O fi și vântul acesta cineva. Cum numai a ajuns la poezia ”Freamăt de codru”, a stat cuminte preț de câteva minute. A stat și nu a clătinat nici un fir de iarbă, nici o petală în pom. Pentru că a citit. ”Ramul tânăr vînt să-și dee…” Uite ce fasce o carte deschisă! Și uite ce face o poezie de Eminescu.

Dar vântul suflă ușor și cartea își flutură foile, își flutură foile până cînd degetul tău lunecă ușor peste cuvinte. ”Bate vântul dintr-o parte / Iarna-i ici, vara-i departe.” O fi fost îmbrăcat prea subține poetul. O fi fost poat frig în odaie, că nu e iarna printre poeme. De-ar fi trosnit și în viața lui lemnele ca în soba lui Alescandri, ar fi căutat poate și Eminescu pârtiile unei copilării. Nu doar pădurile. I-o fi fost poate frig.

De-asta zic, dacă ești cumva cu cartea deschisă lîngă o gură de sobă, dă-te un pic mai aproape. Să le fie măcr lor, poeziilor, un pic mai călduț.