Gîndul acela că ai să revii într-o sîmbătă

Pînă la urmă, aș fi scris, totuși, niște cuvinte despre satul meu. Poate le-aș fi publicat undeva, poate le-aș fi lăsat într-un sertar. Pentru mine aș fi scris, că port în mintea mea o poză cu niște dealuri curgînd spre sat, cu niște oameni care își dau ”Bună ziua” unul altuia, cu alții care poartă în brațe cîteva pîini, cu alții care lasă o dîră de tămîie pe drum, cu alții care… Cu alții, cu alții…

Cînd pleci din sat, te lași nu știu cum prostit de gîndul că e pînă mîine-poimîine și că ai să revii într-o sîmbătă. Și urci într-un autobuz, căutînd niște lei într-un buzunar și un loc mai potrivit pentru geanta ta, în care ai două cămăși, o bluză și o pereche de pantaloni, salutîndu-l pe cel din spatele tău cînd caută și el un loc pentru o geantă. Cu niște cămășuțe și acolo, o bluză și… Iar cînd arunci privirea prin geam, nu mai e nici satul acela, nici casele lui, nici oamenii. Și trece mîine, și trece poimîine. Și trece sîmbăta și toate sîmbetele pe care le ai în spate. O cămașă a schimbat-o pe alta, dai bună ziua altor oameni, autobuzul cu care-ai plecat e demult la fier vechi și…

Și uite, acum, cînd ai pornit să scrii cuvintele acelea despre el, despre care sat scrii tu acum. Că tot Baurci-Moldoveni se numește și tot cu păduri își tivește marginea, dar oamenii… Oamenii stau și se uită, se uită la tine… Și pentru că sameni cu maică-ta, și pentru că sameni cu taică-tău, zic… ”Da eu stau și mă uit, stau și mă uit…”

Am aflat mai tîrziu că s-ar fi numit Romani, dar oamenii au lăsat arhivele sub colbul lor și tot baurceni se numesc. Știu că a fost cîndva o biserică. Alta decît cea la care merg oamenii astăzi. Țin minte ziua în care un buldozer trăgea după el un odgon cu care erau prinși pereții bisericii. E primul lucru pe care îl țin minte despre satul meu și despre mine. Cîtă frică încăpea în mine atunci?! Dacă m-ar întreba cineva, aș putea arăta, cred, și locul în care mă aflam, deși nu aveam decît patru-cinci ani. Buldozerul rîma cu șenilele lui lutul drumului, în timp ce otgonul tăia pereții din cărămidă. Mai tîrziu, se vorbea prin sat că tractoristul, din alt sat fiind, s-a scufundat în bălțile Prutului cu tot cu tractor. Unul Dumnezeu știe cum a fost. Noi, cei din sat însă, știm niște nume și mai știm că au fost și ei, oamenii aceia, duși pe un drum lăsînd în urma lor o jalnică dîră de tămîie și alta de busuioc.

Mai tîrziu, din cărămida bisericii au ridicat școala. Părea să aibă aceeași intrare, ca și biserica, doar că dincolo de tinda cea mică se cînta altceva. Iar semnul crucii îl făceam, probabil, și noi, și învățătorii, acolo în minte, pe unde nu au trecut niciodată buldozere.

Am învățat și eu în școala ridicată pe talpa bisericii. Astăzi, îmi tot apar în fața clasei învățătorii din sat. Cavruc, Cojocaru, Arabadgi, Ifimenco, Ivanov, Lazar, Racoviță, Chirilenco, Adamiuc, Roșca, Olteanu, Corețchi, Avdeenco, Bragagiu… Și e o tablă în spatele lor. O bucată de cretă lasă în urma ei data și luna zilei de-atunci. Trece peste ea cîrpa umedă a timpului, trece. Dar nu se șterge. Data și luna zilei de-atunci.

Antip Nicolaevici, învățătorul de geografie, e monumentul înțelepciunii și al binelui pe care mi l-a dorit întotdeauna. Cine eram eu? Un copil din sat. Doar atît. M-a chemat acasă la el și a vorbit cu mine despre lucruri ascunse în amintirile lui. Avusese cîndva o bibliotecă destul de bogată. Cărți despre care nu auzisem încă și autori pe care i-am căutat apoi peste tot. A adus o carte dintr-o altă odaie, a învelit-o într-un ziar și a spus ca e singura pe care a păstrat-o. Pe toate celelalte le-a ars chiar el cu mîna lui, din frică de puterea sovietică. Cît de sincer a fost cu mine atunci?! În fața unui copil, care trebuia învățat despre curaj, despre stoicism, despre patriotism. Mie – că i-a fost frică și că le-a dat foc. Acasă, am dezvelit din ziar volumul întîi al Istoriei Literaturii, de George Călinescu. E certficatul reabilitării învățătorului meu de geografie, care nu poartă decît ștampila vremurilor vechi și poate, undeva, la vreo pagină, amprenta degetelor lui.

Acum, își are numele scris pe o lespede printre tufele de liliac. Și alte nume sînt acolo. Cavruc, Cojocaru, Adamiuc, Roșca… Și doar pe tabla școlii o bucată de cretă lasă în urma ei data și luna zilei de azi.

Casele din satul meu au lipite de umbrele lor niște vii. Și de sat tot niște vii sînt lipite. În hambarul nostru, pe peretele pe care atîrnau instrumentele lui taică-meu, erau multe foarfece de tăiat la vie. Și pe sub streșini tot foarfece erau. Și în pod, și… Și în hambarul lui Pavel Racoviță tot foarfece. Și în pod, și sub streșini, și… Și în hambarul lui… Iarna, pe ger, corzile smulse de pe sîrme loveau în obrajii lor ca biciul în spatele cailor. Avea fiecare în geantă o sticluță cu vin, niște cartofi fierți și poate o palmă de slănină. Toată iarna. Primăvara tot la vie mergeau. Și vara, și toamna. Pe lespedea la căpătîiul lui taică-meu sînt săpate cîteva frunze de vie și un strugure. Dacă ar avea satul o stemă a lui, s-ar putea muta între spicele ei cele cîteva frunze de vie și un strugure. Ca să nu fie trecute pe ea numele tuturor oamenilor din sat.

Un drum intră în sat printre lanuri de grîu, de floarea soarelui şi de porumb. De fapt, ce face drumul pînă la urmă: intră sau iese? Dacă eu, şi dacă mulţi alţii au plecat ca să revină-ntr-o sîmbătă, drumul iese şi iese. Dar dacă acolo, la marginea lanurilor de porumb, de floarea soarelui şi de grîu, stau şi stau nişte case, drumul intră în sat şi aduce pe valul lui oameni acasă. Ca să ţină neatins de oţelul otgonului pereţii bisericii, ca să scrie pe tablă data şi luna acestei zile, ca să prindă-ntr-un cui bătut în perete nişte foarfece de tăiat via şi… Şi ca să pună totuşi pe stema satului cîteva frunze şi un strugure. Cel de pe lespedea tatălui meu.

Constantin OLTEANU

Da, sînt nişte locuri în sat, sînt nişte dealuri, nişte ape şi poate chiar are fiecare din ele numele lor. Dar, pînă la urmă, satul sînt oamenii. Cei care au fost şi cei care astăzi vibrează şi se regăsesc în nişte cuvinte. Am postat iniţial textul acesta pe Facebook. Ştiu că ziarul ajunge mai greu la ei, iar timpul a strecurat în buzunarul lor cîte un telefon prin care ne găsim incredibil de repede. La scurt timp, au urmat nişte reacţii. Multe. Ştiu că sînt mai puţine decît oameni în sat, dar mai ştiu că multe s-au spus fără să se deschidă un telefon, fără laicuri şi fără să avem pe cineva în faţă. M-am gîndit că e bine să public unele  comentarii. Cu numele pe care-l poartă. Pentru că în ele, în aceste comentarii, se mai spune cîte ceva. Ceva ce nu am avut de unde să ştiu eu, dar care merită să se scrie. Nu am intervenit aproape deloc. Poate doar acolo unde o literă a uitat să se strecoare-n cuvînt. (C.O.)

Dumitru Bogos:

E foarte bine punctat cursul acestui sat, care zeci de ani se chinuie să revină la numele său de botez, comuna Romani. În cele scrise, mă văd pe mine cînd mă strecuram, fiind mic, printre grănicerii sovietici care stăteau cu deștul pe trăgaciul automatului, făcînd un gard în fața bisericii, unde buldozerul trăgea din răsputeri de turnul bisericii. Am sărit pe fereastră și în grabă, să nu fiu văzut de militari şi de comsomoliști, am luat o carte bisericească și am fugit.

Natalia Buia:

Dureros, dar adevărat…

Nimic nu se șterge cu buretele despre locurile copilăriei, despre timpuri și răstimpuri…Păcat că se scrie puțin despre oamenii timpurilor de demult, despre eroina satului tanti Floarea, care a mîngîiat şi a crescut  toţi copiii satului ca pe nişte pui, făcîndu-i să zboare pe aripile visurilor…

Păcat că s-a ajuns unde s-a ajuns şi că satul a devenit pustiu… Din cauza nepăsării şi din cauza egoismului care ne-au rupt unul de altul.

Da, nu trăiește nimeni zece vieți, dar era mult mai sfînt să se fi gîndit fiecare şi la viitorul copiilor care vor veni în urma lor…Veșnică pomenire tuturor celor plecați în veşnicie… Scumpilor noştri învăţători şi parinţilor noştri…

Dumitrița Cavruc:

Și eu am plecat din sat cu gîndul că o să mă întorc sîmbătă, doar că sîmbăta aceasta vine o dată la cîteva luni…

Rîndurile scrise îţi răscolesc amintiri, amintiri despre cei ce nu mai sînt printre noi: Cavruc, Racoviţă, Bragagiu, Maftei, Coreţchii…

Elena Pritula:

Amintiri… Eram la o lecţie cu Maria Ivanovna… ne uitam pe geam cum trăgeau cu tractorul din pereţii bisericii precum trag şacalii din pradă, dar clopotniţa nici de cum nu cădea… Şi iar, şi iar.  Şi nu cădea. Atunci unul din săteni, mai marele selsovietului, s-a suit şi a mai aninat un otgon. Şi  trăgea tractorul, ridicînd un fum negru, chinuindu-se din răsputeri să dărîme, să distrugă altarul …Şi noi, copiii, ne uitam cu groază peste geam. Amintiri care au hăcuit adînc sufletele noastre pentru totdeauna.

Iubiţii mei învăţători care mi-au pus tocul pentru prima dată în mîna şi călimara cu cerneală au fost Maria Ivanovna şi Petru Panteleievici, Dumnezeu să-i odihnească în împărăția cerurilor. Şi pe toţi ceilalţi, care, cu munca lor nobilă, ne-au trezit dragostea de carte. Zinaida Dimitrievna Maftei cu „cozet” m-a purtat spre o altă lume, necunoscută de noi. Astăzi, îmi amintesc cu dragoste şi respect de toţi sătenii, rudele, colegii…