Timpul sufocantelor vacanțe
Vacanțele și-au cam pierdut rosturile. Se vinde prost crema de plajă, iar agențiile turistice au parcă mai puțin soare pe panourile publicitare de la intrare. Din cînd în cînd, se mai aude cîte un avion care mușcă betonul pistei. Sînt locuri libere în parcarea aeroportului și e greu de dat peste bucuria și nerăbdarea cu care e așteptată ziua plecării. De fapt, ziua plecării nu mai există. Am tot jucat îndemnul ”Stai acasă”, băgîndu-l în fel de fel de construcții verbale, învățîndu-l pe Botgros sau pe Ciobanu să-l spună ”din suflet”, pînă cînd ne-am simțit cuprinși de claustrofobie, fără să avem vreun perete în față sau în spate. E la fel de sufocant spațiul ”închis” al dormitorului și cel al unei cîmpii care doar nemărginire ar trebui să însemne.
Tabăra pentru copii de la Vadul lui Vodă e îmburuienită ca și depozitul de pesticide al unui colhoz scos din istorie. Din tot ce înseamnă vacanță, poate doar ghiozdanul a fost uitat lîngă ușă. O copilărie prost colorată și captivată de un telefon care o ține una și bună: ”Lumea e nemărginită, iar tu o poți străbate printr-o singură atingere a butonului”. E limpede ca în reclame, dar e ireal ca în viață.
De la o vreme, nu se mai spune nimic despre vaccinuri. Nu le numără nimeni. Ultima dată, erau vreo opt sau vreo zece. Aveam și mai avem încă legate speranțele de fiola miraculoasă, dar ea rămîne după zăvoarele laboratoarelor. Și anticorpii colectați cu hărnicie prin spitale nu prea auzim să-și fi făcut treaba. Mai mult chiar: o cunoștință de-a noastră ”negativă”, după cîteva săptămîni de tratament, zice că imunitatea pe care o are va ține doar două-trei luni. E slab ca speranța noastră într-un viitor mai bun. Înţeleg că e ”negativ”, însă mi-e frică să mă ating de el. Dar dacă mai e ceva pe acolo? Dar dacă mai e ceva care nu știe nimeni și într-o zi ne scutură și pe noi frigurile.
Vacanțele și-au cam pierdut rosturile. Nu spune nimeni unde va pleca. Nu spune nimeni unde a fost. După orizonturi pleacă doar soarele. Triste amurguri în care nu e loc de romanțe. Și un răsărit de soare care vine în fiecare dimineață cu îndemnul să avem încredere în ziua care urmează. Le înțelegem pe toate. Și amurgul, și răsăritul soarelui. Doar că nouă, cine știe de ce, nu ne ajunge aer și ne sufocăm în chenarul unei ferestre deschise în toată nemărginirea ei.
Constantin OLTEANU
