Ioan-Aurel POP, academician, președintele Academiei Române: ”Unirea de la 1918 din perspectivă istorică

Ideea statului național unitar, manifestată de timpuriu (în secolele XV-XVI) în
Occident, a căpătat contur clar în Europa Centrală și Orientală abia în secolele al XVIII-lea și
al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni,
estonieni, letoni, unguri, ucraineni, români, greci, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele
popoare care nu aveau state naționale libere sau state naționale moderne și unitare – au fost
animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai
devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru
elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie
deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state
autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul
Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu
aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de
dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918. Este unicul mare
program de țară făcut și îndeplinit de români.
Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din
secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică
națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita
să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului
național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile
multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor
medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme
controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată
cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că,
fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că
unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că,
înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat
național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate încă
formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat național a cuprins trei etape
principale și anume: 1859 – unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial
România și reformat după principiile democrației occidentale; 1877 – proclamarea și
cucerirea independenței României și unirea Dobrogei cu România; 1918 – unirea cu România
a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei și recunoașterea pe plan internațional a statului
național unitar român în granițele sale istorice.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni
o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor,
italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat
secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
Un punct culminant al istoriei românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea
dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson,
din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în
1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din
1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-
Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român
decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai
Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unireaBasarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru
politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării
națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu
accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri
au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua
arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după
Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului,
configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt, în linii mari, faptele. Ele arată că românii și-au făurit statul național
alături de alte popoare și împreună cu alte popoare, înscriindu-se în mersul firesc al istoriei.
Totuși, formarea României moderne și percepția de astăzi asupra acestui proces au
particularitățile lor, datorate deopotrivă specificului istoriei mai îndepărtate a românilor și
regimului comunist sui generis de la noi. În cei 40 de ani de comunism propriu-zis, ideea
națională la români a parcurs un drum ciudat de la negarea absolută și condamnarea sa „cu
mânie proletară” până la ridicarea completă în slăvi, ca „fir roșu călăuzitor al întregii noastre
istorii”. Etapa de echilibru din anii ’60-’70 ai secolului trecut a fost aproape complet obturată
și înăbușită de aceste două extreme.
De aceea, noi, românii, am intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu
vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii noștri, cu excepția popoarelor
trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o
descătușare sui generis care ne-a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei ne-a determinat să
cădem, de multe ori, în extrema cealaltă, adică să credem că – din moment ce comunismul
nostru ne mințise în etapa sa finală că trăisem, cu excepția capitalismului, numai epoci de
glorie – nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Majoritatea istoricilor români și străini – cu inerente variațiuni – prezintă succesiunea
faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări. În general,
popoarele implicate evocă mișcările de emancipare națională și prăbușirea imperiilor
multinaționale de atunci. La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați
și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat,
majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa
73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de
slavi și alții.
Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile
schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și
laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările
succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei
publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar
triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții
minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare
parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările de mai sus privează, desigur,
realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Astfel, au
fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea
monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că
viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”.
Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea
românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Întregite și că
acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau
cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor
oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toatenațiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.
Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului
lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii,
estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost, în
această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți
decât alții, decât vecinii lor. Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la
mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea, după cum, la fel de neadevărat
este să spunem că românii nu au dorit unirea. Românii au avut un anumit handicap față de
popoarele occidentale, dar nu numai ei și nici pentru că erau români. Toate popoarele din
această parte de Europă au trebuit să facă parte unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub
otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-1699), stând sub
suzeranitate otomană ca românii (sec. XV-1878), fiind șterși de pe hartă, ca polonezii (sec.
XVIII-1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al X-lea până la 1918, ca slovacii. Țările
Române nu au fost însă niciodată integrate efectiv în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor
să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, nu au permis desfășurarea propagandei islamice,
nu au fost conduse de pași și beglerbei și nu și-au dizolvat niciodată instituțiile lor creștine în
frunte cu Biserica ortodoxă. Este drept că o parte din teritoriile care aveau să formeze
România modernă s-au aflat, în anumite perioade de timp, sub stăpânire otomană directă, dar
acestea au fost excepții. Prin urmare, suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Țării
Românești, Moldovei și (pentru mai scurt timp) Transilvaniei nu are nimic de-a face cu
ocupația otomană efectivă, trăită de alte regiuni. Așa că românii nu au stat sub turci 500 de
ani, cum mai spun grăbit anumiți „analiști” care iau istoria ca pretext al aserțiunilor lor. În al
doilea rând, România nu s-a format acum un secol, ci s-a format, prin mai multe nuclee
medievale de stat, acum un mileniu și s-a chemat Țara Românească/ Țări Românești. La fel s-
au petrecut lucrurile la toți vecinii noștri. Este drept că România modernă și unită s-a format
târziu, dar nu mai târziu decât Italia, decât Germania sau decât Polonia. În al treilea rând,
arhitectura politică a Europei formate la finele Primului Război Mondial a fost confirmată, în
linii mari, după Al Doilea Război Mondial și după 1989 și este valabilă până azi. Este drept că
Cehoslovacia și Iugoslavia s-au destrămat ca federații, dar există în granițele istorice ale
națiunilor care le-au compus; în schimb, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România,
Ungaria, Austria, Bulgaria etc. există cam așa cum erau – cu anumite excepții dictate URSS și
acceptate de aliații săi – la 1918-1920. Prin urmare, nu avem motive să ne simțim neapărat
handicapați, amenințați, exceptați, terorizați, singularizați de viață și de istorie. Este evident,
însă, că românii nu sunt cehi sau polonezi, ci sunt ei înșiși, cu toate ale lor, mai aproape de
italieni și de spanioli (cel puțin prin limbă) și mai departe de germani (cel puțin prin
eficiență). Cehii și polonezii, nefiind est-europeni și nici cvasi-balcanici – ca românii – s-au
înscris de la început (inconștient, fără intenție) în curentul occidental catolic și protestant,
devenit concurențial, individualist și competitiv. Românii s-au înscris (tot inconștient și
neplanificat) în curentul spiritual răsăritean, ortodox, devenit, mai ales după căderea
Bizanțului sub turcii otomani, contemplativ și fatalist, îngrădit și disprețuit în Vest. Curentul
de succes în Europa și în lume, cu precădere din secolul al XVI-lea încoace, nu a fost cel
profesat de greci, de sârbi, de bulgari ori de români. Acest fapt nu a împiedicat aceste popoare
să pornească, începând cu secolul al XVIII-lea, pe o cale a sincronizării cu cultura și
civilizația occidentală, atât cât s-a putut și în ritmurile fiecăruia. Românii nu au putut parcurge
marile curente ale culturii occidentale – devenită modelul dominant în lume – dar, în raport cu
unii dintre vecini, au avut avantajul limbii lor neolatine, al conștiinței originii „de la Roma”,
al creștinării în haină latină, iar apropierea de „ginta latină” le-a facilitat sincronizarea. E drept
că această variantă latino-mediteraneeană a Occidentului nu este culmea eficienței și nici a
productivității, dar este, totuși, o cale magistrală a civilizației. Pe de altă parte, ortodoxia și
vecinătatea cu lumea slavilor răsăriteni și sudici ne-au ferit de alte „ispite” și „asalturi”, ne-auîntărit adesea identitatea etnică și națională, ajutând (cu mari sacrificii, este drept) la păstrarea
unui specific al nostru.
Cum nu există popoare superioare și inferioare pe lumea asta, nici noi nu trebuie să
avem complexe de inferioritate sau de superioritate. Am trăit în istorie câteva momente
sublime, câteva momente penibile și multe momente obișnuite, de viață derulată tern,
cotidian, cu grija zilei de mâine, cu gândul la coarnele plugului și la sabie, la copii și la
părinți, la vreme și la vremuri. Nu avem motive să ne victimizăm și nici să ne credem idoli.
Înaintașii noștri, bine conduși de elită, au reușit la 1918 un act major: s-au adunat cu toții în
același edificiu național, așa cum au făcut mulți europeni atunci. Prin urmare, când celebrăm
Ziua Națională de 1 Decembrie 2018, triumfalismul nostru trebuie să fie ponderat, pentru că
Marea Unire nu am făcut-o noi, ci acei mari oameni de stat de la 1918, pe de o parte, iar pe de
alta nu am reușit încă să le pregătim nepoților și strănepoților o Românie bună pentru
următorul secol. Sărbătoarea noastră trebuie să ne dea de gândit și să ne îndemne la mai
puține discursuri și la mai multă acțiune.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea
și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult,
comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul
1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, deopotrivă în
Bucovina, Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și
susținut apartenența la România. În 1916, România a intrat în război – după o adâncă și
îndelungată cumpănire – de partea Antantei. Mai mult de jumătate din toți românii care trăiau
atunci începuseră să lupte și să moară încă din 1914, pentru cauze care nu-i priveau și în care
erau antrenați fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toți politicienii români. Marele
om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea
pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea
fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte
dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid,
regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți: „D-le Carp, ați greșit când ați
vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării.
În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e
fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el
corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării,
învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că
dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească!
Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la
gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în
întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Acestea sunt vorbe și fapte ale unui
mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Când vom urma exemplul acelor bărbați de stat și când vom avea frescele vieții
românilor din toate țările mici ale românilor – fiindcă România este o țară de țări, apropiate
sau depărtate geografic – atunci vom putea încerca reconstituirea frescei celei mari a anului
1918 la români, adică la românii văzuți în ansamblu. Și ce frumos se vor rândui atunci toate
din trecut și din prezent, pentru a ne face un viitor! Și cum vor înceta vrajbele și cum se va
potoli furtuna, exact ca în anul de grație 1918, cel care ne-a adus marea alinare! Și cât de bine
vor înțelege atunci fiii și nepoții că tații și bunicii/ buneii și moșii și strămoșii s-au dus în altă
lume mai devreme decât trebuia ca să ne facă nouă acest adăpost frumos, această casă numită
România! Și ce binecuvântare se va revărsa atunci de la cel Prea Înalt peste noi, păcătoșii și
umilii, care nu am știut să ne facem istoria nici bine și nici rău, ci doar așa cum am putut!