Din sertarul meu, ca într-o carte de citire

Unele dintre aceste texte au fost scrise demult, altele s-au peste niște ani. Cele mai vechi au stat mult timp în sertarul meu, așteptându-și, poate, clipa, poate omul care le va citit, poate pe  ine așteptându-mă. Le-am păstrat în liniște, între gânduri, amintiri și emoții. Acum am simțit că trebuie să le scot la lumină.
Poate că unele dintre ele trebuiau să rămână acolo. Poate că altele meritau să fie citite. Cine poate spune? De aceea, le las în mâinile voastre, ale cititorilor. Voi sunteți cei care puteți aprecia dacă aceste rânduri au valoare, dacă transmit ceva, dacă ating o coardă a sufletului.
Nu sunt Creangă și nici Vieru. Și nici nu are rost să le port numeleîncerc să fiu. Ei au fost și rămân marii noștri scriitori, oameni care au știut să transforme cuvântul în artă și sufletul în literatură.
Eu doar învăț. Învăț să privesc, să simt și să spun ceea ce văd prin cuvintele mele. Mi-ar fi plăcut, desigur, să pot scrie ca ei. Dar fiecare om are drumul său, vocea sa și felul său de a privi lumea.
Suntem diferiți și privim diferit asupra vieții.  Iar poate tocmai această diferență face ca fiecare poveste să merite spusă.
Așa că deschid sertarul și las aceste texte să iasă la lumină. Nu le prezint ca pe niște capodopere, ci ca pe niște bucăți din sufletul meu, adunate de-a lungul anilor.
Iar dacă, citindu-le, veți găsi într-un vers o amintire, într-un gând o emoție sau într-o poveste ceva care vă seamănă, atunci înseamnă că ele și-au găsit rostul.
Vă mulțumesc că le citiți. Iar judecata, de această dată, vă aparține.

Cu mult drag, Noie Rotaru

DANIEL, DANIEL — FECIORUL MEU

Hai, români, să cântăm cu drag,
Despre-un fecior ce-l avem în prag,
Despre-un copil mult așteptat,
Ce casa noastră a luminat,
Născut sub cerul cel dorit,
Feciorul nostru cel iubit.

Când în decembrie, prin nea,
Băiatul nostru se năștea,
În casa noastră, într-o zi,
Un glas de prunc se auzi.
Mult l-am dorit și l-am visat,
Cu drag în brațe l-am purtat,
Fiind al nostru prim fecior,
Crescut cu dragoste și dor.

Daniel, Daniel, dragul meu,
Daniel, Daniel, fiul meu!
Daniel, Daniel, prunc iubit,
Să fii în viață fericit!
Daniel, Daniel, zâmbitor,
Să ai un drum ocrotitor!
Daniel, Daniel, prinț al meu,
Să fii cu noi în gând mereu!

Ai fost întâiul nostru fiu,
Un dar ceresc și pur, și viu,
Și printre fete-n dinastie,
Tu ai adus o bucurie.
Unicul prinț între nepoate,
Iubit de noi și mame toate,
Când apăreai cu-al tău surâs,
În orice casă soarele-a râs.

Au trecut anii, ai crescut,
Pe drumul tău ai început,
Din copilașul mic de-altădat’,
Ai devenit un om bărbat.
Să mergi mereu cu fruntea sus,
Pe drumul drept de Domnul pus,
Iar de-o fi greu și-ai să mai cazi,
Să te ridici mai demn ca azi.

Iar dacă viața-i uneori
Cu ploi, cu vânt și cu ninsori,
Să nu uiți, fiule, nicicând:
Noi te păstrăm în suflet, blând.
Oriunde viața te-a purtat,
Iubirea noastră n-a încetat,
Căci pentru mamă și de tată,
Copilul nu se uită-o dată.

NOE, NOIȚĂ, NOIȘOR (Varianta de petrecere)

Noe, Noiță, Noișor,
Hai la joc și hai cu spor!
Noe, Noiță, Noișor,
Să bem vinul până-n zori!
Noe, Noiță, nume drag,
Să ai noroc la tine-n prag!
E un nume minunat,
De părinți binecuvântat.

Noe, Noiță, Noișor,
Nume curat și plin de dor.
Când răsună glasul lor:
„Hai, Noiță, Noișor!”
Se adună toți la masă,
Cu voie bună în casă.
Strigă mândrele-n uliță,
După Noe și Noiță.

Noișor, cu pas ușor,
Vesel, mândru, iubitor.
Unde un Noe pășește,
Parcă satul înflorește.
Se ridică iar paharul:
„Noe drag, să-ți treacă amarul!”
Casă bună, masă plină,
Viața voastră în lumină!

Soție dragă lângă voi,
Copii frumoși ca niște flori.
Om împlinit și fericit,
De cei din jur mereu iubit.
Când e hram și sărbătoare,
Să răsune în fanfare!
Să ciocnim paharul plin,
Pentru Noe și-un bun vin!

NOE, NOIȚĂ, NOIȘOR (Varianta lirică — Noie din Telenești)

Din vremuri vechi, de peste veac,
Un nume drag rămâne-n prag,
Căci Noe-a fost om credincios,
Un om drept, bun și curajos.
Noe, Noiță, Noișor,
Nume curat și plin de dor,
Noe, Noiță, băiețel,
Să crești curat și mândruțel!

Când mama mi-a ales un nume,
N-a fost o simplă vorbă-n lume;
Mi-a pus în suflet, cu iubire,
Credință, dragoste, cinstire.
Când eram mic, ea îmi spunea:
„Hai, măi Noiță, la mama!”
Iar când făceam ceva cu spor,
Îmi zicea blând: „Măi, Noișor!”

Au trecut anii, am crescut,
Și Noie lumea m-a numit;
Dar glasul mamei îl păstrez,
În amintire-l venerez.
Noie din Telenești eu sunt,
Cu rădăcini în acest pământ,
Acolo mi-a rămas în prag
Copilăria și-al meu drag.

Iar tuturor ce poartă-un nume,
Le dorim binele din lume,
Să-l poarte demn, cu cinste-n zori:
Noe, Noiță, Noișor!
Căci numele nu-i doar un nume,
Ci rădăcina ta pe lume;
E glas de mamă, e-al ei dor —
Noie din Telenești, fecior!

DOR PE ECRAN

Tu ești acolo, eu sunt tot aici,
Ne-a despărțit al vieții aspru drum.
Strângi pentru noi bănuți dintr-un servici’,
Și ne vedem doar prin ecran acum.

Îți curg pe chip mănunchiuri de sclipiri,
Iar eu suspin când plânsul ți-l aud,
Suntem departe, prinși în amintiri,
Sub cerul țării, uneori mai nud.

Seara, când telefonul sună lung,
Eu știu că iar fața o să-ți revăd.
Cu gândul mii de leghe o să alung,
Să nu lăsăm în suflete prăpăd.

Tu-mi spui că îți e dor, că ai plecat
Ca să ne construim un viitor,
Nu ne-am dorit acest destin ciudat,
Dar dragostea ne e alin și spor.

Iar când se lasă noaptea peste pat,
Te caut pe ecranul luminat,
Și simt că mâna ta m-a mângâiat,
Deși ești obosit și depărtat.

Chiar de-ai plecat la capătul lumii,
Eu tot te strâng în brațe într-un gând.
Iubirea n-are granițe de-a lungul ei,
Ea ne va ține strânși, pe amândoi, pe rând.

TRISTEȚE DE BUCURIE

E trist în curte, până-n zare,
Dar tu mai cântă, lăutare!
Rece-i în suflet, vremea-i grea,
Ia tot, dar lasă-mi dragostea!

Un măceș roșu la fereastră,
Bate un dor în casa noastră,
Măceș din neamul cel mai sfânt,
Ca și Moldova pe pământ.

O familie sfântă lângă masă,
Un drum bătut ce duce-acasă,
O mare dragoste de viață,
Moldova mea — dulce speranță!

De ce plângi, inimă, mai tare?
Să cânte struna în vibrare!
O picătură de amar
Nu ne va stinge-al vieții har.

Toarnă, fetiță, vin în cană,
Să vindecăm oricare rană,
Să uităm tot ce e complice,
Sub cerul patriei ferice.

Iar când mă prinde somnul greu,
Mă-ntorc cu gândul în satul meu,
La primăvara din livadă,
Unde Moldova stă să vadă.

DAN, DAN, DĂNUȚ

Pe țărmul mării, într-o seară,
Când soarele-asfințea în zare,
Stăteam cu Dănuț, mână-n mână,
Sub luna albă și senină.
Valul ne mângâia ușor,
Iar noi visam la viitor,
Și Mediterana ne șoptea
Că dragostea nu va pleca.

Dan, Dan, Dănuț al meu,
Te strigă marea-n larg mereu,
Daniel, iubirea mea,
Pe țărm te-aștept, nu mă uita!
Dan, Dan, Dănuț, iubit,
Te chem cu sufletul uimit,
Daniel, întoarce-te,
Lângă pământ și lângă mine!

A venit clipa grea, a serii,
Cu lacrimi, semne-ale durerii,
Ne-am strâns în brațe plini de dor,
Și ne-am promis un viitor.
Mi-ai strâns mâna și ai șoptit:
„Iubirea mea, nu te-am mințit!”
Apoi ai mers încet spre larg,
Păstrând în ochi chipul meu drag.

De-atunci privesc mereu spre mare,
Când soarele apune-n zare,
Și caut chipul tău în larg,
Printre corăbii și pe prag.
Iar fiecare val ce vine
Îmi spune că te-ntorci la mine,
Că dragostea ce ne-a unit
N-are pe lume un sfârșit.

DIN MARȘINEȚI

Toată lumea-i pe ring, basul bate în piept,
Drumul meu spre casă e mereu cel drept.
Printre codri de fagi și poteci de argint,
Aud ritmul străvechi ce pe toți ne-a cuprins.

La Marșineți în sat, muzica e un foc,
Unde fete și băieți se adună la loc.
Trâmbița sună lung, vioara plânge cu dor,
Și pornește o sârbă de răsună în nori!

Scutură-ți pasul bine, strigă-n noapte cu haz,
Să uităm de necaz, să uităm de obraz!
De la bunici lăsat, dansul curge prin noi,
Ritmul din Marșineți ne ridică pe amândoi!

LA MULȚI ANI, DAR NU VOUĂ, MĂ!

La mulți ani, dar nu vouă,
Doar mie, că-i ziua mea!
Azi schimb prefixul, lume nouă,
Și, culmea, chiar nu-mi pare rău de ea!
Ieri eram la patruzeci,
Azi cincizeci scrie-n buletin.
Nu-i chiar motiv să mă petreci,
Dar nici să-mi faci parastas, puțin!
Unii zic că-mbătrânesc,
Eu zic că prind valoare.
Sunt ca vinul ăla scump,
Ținut bine la păstrare!
Nu sunt soarele pe cerul
Nimănui, asta o știu,
Dar dacă tot vă stau în gât,
Înseamnă că încă sunt viu!
Am și fire albe-acum,
Dar le port cu demnitate.
Ridurile spun povești,
Nu că-s gata de pensie, frate!
La cincizeci nu schimb nimic,
Doar prefixul, să se știe.
Rămân același om simpatic,
Cu ceva mai multă experiență… și chef de nebunie!
Așa că ridic paharul,
Pentru mine, sănătate!
Cincizeci de ani? Să fie!
De-acum începe partea bună din povestea mea, oameni buni!

Irinarh, cuviosul nostru duhovnic!

De la Frasân a pornit în lume,
Cu Domnul Sfânt în gând mereu,
Lăsând părinți și tot ce-i drag,
Ca să-I slujească lui Dumnezeu.
La Căpriana, cu credință,
A început sfânta ascultare,
Cu rugăciune și căință,
Pășind pe calea spre-nchinare.
Prin Japca și Saharna-a mers,
Cu dor de Domnul și credință,
Iar Dumnezeu l-a înțeles,
Că-L slujea cu umilință.
La Nicolaeuca, lângă Curchi,
În Hirova, printre codri verzi,
Înalță rugi spre ceruri,
Alină suflete când pierzi.
Cu blândețe și cu milă,
Cu suflet mare și curat,
El ne aduce-n suflet tihnă,
Și ne îndrumă ne-ncetat.

Irinarh, Irinarh,
Scumpul și dragul nostru duhovnic,
Tu ne ești sprijin, tu ne ești scut,
Om cu suflet blând și bun!
Irinarh, Irinarh,
Fie Domnul ocrotitor,
Să-ți dea sănătate, pace,
Și credință, har și spor!
În ziua când octombrie-nflorește,
Când toamna-și cerne frunza lin,
Îți spunem „La mulți ani!” cu dragoste,
Cu sănătate și cu har divin!
Îți dorim ani mulți, cu soare,
Multă pace și evlavie,
Domnul să-ți fie ocrotire,
Izvor de har și bucurie!
Sub aripa-I ocrotitoare,
Dumnezeu să te păzească,
Să-ți dea viață roditoare,
Iar credința să-ți sporească!

Irinarh, Irinarh,
Scumpul și dragul nostru duhovnic,
Tu ne ești sprijin, tu ne ești scut,
Om cu suflet blând și bun!
Irinarh, Irinarh,
Domnul fie-al tău ocrotitor,
Să-ți dea sănătate, pace,
Și credință, har și spor!