De ziua mamei

Cu niște ani în urmă, a venit la mine Iulian. Un băiat care își aduna aerul ca să poată vorbi după ce murise taică-său. Când a murit tata, mă adunam și eu de pe unde mă puteam găsi, ca să-i pot spune numele. O fi tocmai asta iubirea și o fi tocmai astea poezia aceea frumoasă, cea mai frumoasă pe care vrem să o avem în față când vorbim despre ei. Despre părinți. Dar asta a fost în trecut. E și timpul trecut un fel de cimitir în care mergem din când în când, luând cu noi câte-un buchet de crizanteme ca s-acoperim cu ele niște nume săpate în piatră.

A venit zilele astea la mine Iulian. Iulian Petco. Purta cu el niște foi și parcă era mereu pornit să citească ce-i scris acolo. ”Atunci ați scris despre tarta”, zice. ”Frumos. Dacă-aș fi putut scrie, așa aș fi scris și eu. Textul Dumneavoastră mi-a fost ca un umăr pe care ai nevoie să-ți lași fruntea-ntr-o zi. De atunci au trecut niște ani. Plecarea lui tata ne-a învățat să o avem mereu aproape pe mama.”

Din ziua în care Constantin Petco a fost atins de aripa îngerilor, părea prea departe satul. Alexandra a rămas singură acolo, iar școala, cu urmele ei de cretă pe tabla destinului, e prea puțin pentru a numi singurătatea altfel. Și au adus-o la Chișinău. Un drum care parcă te îndepărtează de casă, dar care te aduce aproape de cei dragi ție. Cei care îți trec pe sub pleoape atunci când nu vine somnul. Cei pe care îi cauți atunci când golurile sunt tot mai multe, mai mute.

Acolo, în satul din sudul Moldovei, a predat geografia. O pasiune cu care cochetezi când ești tânăr, dar care nu te mai scapă din mâna ei toată viața. Tot zici, tot zici că vei vedea Parisul într-o zi, dar te pomenești cu viața undeva în spate, cu un vis ne-mplinit și cu o valiză încă nouă, dar demodapă demult. Tot ziceai c-ai să mergi…

A mers cu copii într-o sâmbătă în Sardinia. Știai unde e. O vedeai zilnic pe-o hartă prinsă de tabla clasei, dar povestea o simți doar atunci când ești parte din ea. Parcă ai niște ani, dar uite, te bucuri ca un copil.

La Chișinău tot geografia predă. În clasă e mereu așteptată de niște copii, acasă e mereu ținută în oglinda ochilor băiatului și în suflarea fiicei Aurica. E un buchet de flori care luminează mereu toamnele. Crizantemele. Mereu din dragoste. Mereu din inimă. Pe 27 octombrie e ziua Doamnei Alexandra Petco. Cuvintele de până acum sunt alese de mine, dar nu ale mele sunt. Atunci, cu niște ani în urmă, m-a întrebat ”Cum ați putut pune atâta suflet într-un text scris despre tatăl meu, omul pe care nu l-ați văzut niciodată?” ”Eu despre tată-l meu am scris. Altfel nu aș putea.” Și acum, despre mama am scris. Vor fi întotdeauna la fel. Doar că ar putea fi sau nu fi crizanteme. Doar că ar putea să fi văzut sau nu Sardinia. Dar ce contează toate astea? Astăzi e ziua doamnei Alexandra Petco. Își are copiii pe-aproape și are lumea în palmă. Mulți ani, mamă.