E ca să ştim cu toţii că ajungem în grija lui Dumnezeu şi că trece timpul

E omenește și e dumnezeește înainte de toate să vină la tine într-o zi un bărbat și să-ți povestescă în niște cuvinte despre taică-său. Tu stai în scaunul tău și îl asculți, iar lui, bărbatului din fața ta, îi pare, nu știu de ce, că tu ai fi oarecum grăbit, că nu ai avea timp și că ar fi mai bine dacă ar povesti mai pe scurt, ma grăbit. Lăsînd niște ani și lăsînd nespuse niște cuvinte.

Dar cum să laşi niște ani?

Așa e viața asta în cele din urmă – dai să o așterni pe o foaie, și îți vin în minte expresii uzate prin milioane de biografii și ajunse în niște arhive uitate de lume. ”S-a născut pe data de..,. anul …, în satul…” De fapt era o zi de miercuri, într-un sat cufundat în miezul unei ierni găsită de noi, mai tîărziu într-un pastel citit și recitit la lecția de romînă. Toceni, un sat cu marginea umbrită de salciile Prutului, cu viile ridicarte de chisc și cu casele tipilate sub nuci. 10 ianuarie 1951. Parcă fusese Crăciunul, parcă venea sfîntul Vasile. Parcă. De fapt, oamenii mai aveau încă pe ei hainele purtate-n război. De fapt, în sat încă mai erau pustii casele  oamenilor mînați în Siebii. Și, cum spuneam, era sfîntul Vasile peste doar cîteva zile.   În sat și în casa lui Mihail și a Anei Petco.

Ce ai putea spune despre băiatul acela. Că avea copilăria la un pas de apele Prutului, că știa toți cireșii din sat și că toamnele îl hrăneau cu struguri și pîine și poate cu niște nuci scutrate de vînt. Pînă vine mama.

Cînd a mers să învețe, a fost înainte de asta întrebarea aceea: ”Ui-te, aici, la Toceni sau aproape de sat, cam ce ar putea să lucreze?” A mers la pomicutură și legumicultură. Niște ani trăiți cu cărțile în față. Meri și acolo, în ele, livezi și cîmpuri, dar, orcum, ai în față mereu și merii, și livezile, și cîmpurile de acasă.

Şi iarăși au trecut niște ani. La capătul lor, un militar se întorcea la Toceni. Da, da, era băiatul legat cu prosoape cu ceva timp în urmă.

Și pentru că a revenit la livezi, și pentru că a revenit la cîmpurile satului, a rămas să lucreze aici. El și o brigadă de oameni care ieșeau dimineața din sat ducînd cu ei în genți un borcan cu supă și cîțiva cartofi fierți, și revenind seara spre amurg, cu o bucată de pîine rămasă în geantă. Că e pîine, Doamne, că e pîine.

Constantin Petco. Dincoace de iarbă

Și au urmat niște ani. Cu un băiat și o fată care le-a luminat casa, cu speranţa că vor creşte sănătoşi, că vor da “Bună ziua” oamenilor în sat, că vor rămîne aici sau, chiar dacă nu vor rămîne, vor fi oameni şi ei printre oameni.

Peste un timp, a mers să fie agronom la Vîlcele. Lîngă Prut şi satul acela. Cu salcii şi el acolo, în vale, cu apa care iese din stuf primăvară după primăvară şi cu oameni în case cu prispa înfiptă în dealuri.

Dar timpul nu are doar grija ruperii filelor de prin calendare. Îţi arată el acleaşi livezi şi aceleaşi  cîmpuri în fiecare zi, dar îţi mai spune aşa, în faţă, cum ştie el să le spună: “Ei, omule, ia vezi, poate mai mergi şi tu la o facultate, că au să vină alţii din urmă. Alţii. Deştepţi şi ei.” Şi a mers. Cinci ani trec repede, trec cum trece ziua. Şi te întorci în sat. Parcă la aceleaşi livezi şi la aceleaşi cîmpuri. Dar mai mult la aceiaşi oameni. Că oameii l-a ales preşedinte al sovietului sătesc. Primar.  Da, tot primar. Doar că alte cuvinte se rosteau pe atunci: Peste nouă ani, au venit  timpurile cînd chiar primar te numeai şi oamenii l-au ales din nou. L-au ales, l-au ales, l-au ales… Pentru că el, Constantin Petco i-a ales pe ei. Pe oamenii din Toceni. Şi pe oamenii din Antoneşti.

Parcă e mult, cînd stai şi le socoţi pe toate astea în ani. Dar întorci puţin capul şi priveşti peste umăr. Şi ce vezi? Nişte drumuri scoase din glod şi din întuneric, o grădniţă reparată din cînd în cînd, o şcoală… Biserica. Ca să poţi ridica şi tu ochii din pămînt, căutîndu-i crucea în veşniciile cerului. Ca să poţi ridica şi tu ochii din pămînt, căutînd ochii oamenilor din satul tău. Pentru asta. Pentru ce altceva?

Constantin Petco. Bărbații familiei și o cișmea la margine de drum

Apoi, vine un timp, apoi alte timpuri vin şi te pomeneşti într-un oraş în care te simţi alături de fiu şi alături de fiică. Şi mergi pe străzile lui, pe trotuarele lui, căutînd fără să-ţi sai seama, fără să-ţi ceri, feţele oamenilor din satul tău. Feţele oamenilor din Antoneşti, din Toceni. Şi le găseşti. Toţi grămăjoară, în albumul memoriei tale. În Antoneşti, în Toceni şi în viaţa ta. Un om şi tu printre oameni.

Septembrie a venit cu o aluzie la toamnă mîzgălită pe fruze. Era cum a fost. Plin de viaţă şi plin de speranţă. Doar că ziua de trei septembrie… La ce ia trebuit zilei de trei septembrie moviliţa aceea de lut în cimitirul din strada Armenească?  Cine poate să ştie?

La capătul moviliţei de lut, semnul crucii e ca să ştim cu toţii că ajungem în grija lui Dumnezeu şi că trece timpul. Trec anii şi trec… Şi oamenii trec.

Constantin OLTEANU

T